Acum patru zile o vedeam alergând prin curte, jucându-se cu firele de iarbă, dormind cu burta în sus...era una dintre cele mai frumoase pisici pe care le-am avut...portocalie, grăsuţă, blănoasă, cu ochii verzi, foarte cuminte, alintată iubăreaţă, jucăuşă...de fapt, era motan :)
M-am îndrăgostit de el de cum s-a născut şi l-am vazut. A crescut şi a împlinit abia şase luni, iar în urmă cu trei zile a mâncat ceva otrăvit. S-a chinuit trei zile până să moară, se vedea că era tânăr şi cu poftă de viaţă...a vrut să trăiască, s-a luptat... Eu n-am putut să-l privesc, dar din păcate am auzit ce s-a spus. Nu am putut face nimic pentru el deoarece a crescut la ţară şi în satul ăla nenorocit nu există un veterinar bun, iar dacă cumva mergi la el cu o pisică râde lumea de tine. Oricum, până să ne dăm seama că e otrăvit a fost prea târziu... am fost atât de tristă că am plâns...m-am ataşat tare mult de motănel, mai ales că era ultimul pui al piscii mele de acasă, înainte să o sterilizez.
Probabil unii vor râde şi mă vor ironiza când vor citi că am suferit din cauza unei pisici, dar ştiu că sunt mulţi alţii care mă înţeleg. Oameni care reuşesc să găsească lucrurile speciale în animale, să le înţeleagă şi să le vadă sufletul.
Dacă citeşte cineva iubitor de animale însemnarea asta, să ştiţi că la orice mic semn, la orice mică modificare în comportament, trebuie să vă duceţi prietenul la veterinar. Din păcate, la mine s-au trecut cu vederea primele simptome şi astfel am pierdut motănelul ăla drăguţ...îl am în poze şi filmuleţe, şi în memorie...
