O mică mare sărbătoare

În urmă cu 23 de ani, doi oameni simpli au decis că le e mai bine împreună decât singuri, şi-au luat inima-n dinţi şi şi-au jurat sa îşi fie alături orice-ar fi. Acei doi oameni se cunoşteau de abia o lună, iar bărbatul o ceruse în căsătorie pe femeie la doar trei zile după ce a cunoscut-o. Erau ca doi porumbei şi era clar că erau făcuţi unul pentru celălalt. El avea 20 de ani, iar ea avea 24. El era fără părinţi, fără experienţă de viaţă, iar ea avea doar o mamă şi doi copii, rămaşi după un divorţ urât (chiar prea multă experienţă de viaţă). El iubea cărţile şi cercetarea, iar ea iubea muzica, teatrul şi literatura. S-au completat reciporc şi au învăţat să se iubească tot mai mult, cu fiecare zi.
A trecut atâta timp şi încă umblă pe stradă îmbrăţişaţi, el îi pupă mâna, ea îl mângâie, el îi scrie poezii iar ea adoarme în braţele lui, el i se pune în genunchi şi îi spune că o iubeşte iar ea lăcrimează de fericire, ei se ceartă şi ei se împacă. Se iubesc tot mai mult şi au învăţat să se ierte, să se respecte, să se înţeleagă, au învăţat că atunci când găseşti pe cineva ce se apropie cât de cât de aşteptările tale, tu poţi face în aşa fel încât să fi alături de acea persoană o viaţă întreagă. Ei sunt dovada vie că există iubire adevărată.
Acei doi oameni sunt părinţii mei.
Le doresc o viaţă lungă, şi ştiu sigur că vor fi împreună până la final.