Suntem singuri

Azi am realizat că oricât ne-am zbate, oricât de mult am încerca să avem pe cineva lângă noi, într-un final, ne trezim singuri. Murim singuri, trăim singuri, simţim singuri.
Totul depinde de noi.
Propria persoană face alegerile, le simte, şi le suportă consecinţele.
Oamenii pleacă de lângă noi. Mulţi oameni sunt acum în viaţa voastră şi peste 10 ani nu vor mai fii. Până şi părinţii pleacă, într-un fel sau altul.
Iar într-un final, când ne punem în pat, seara, să dormim, tot singuri visăm.
Cea mai grea luptă în viaţă nu e lupta pe care o purtăm cu alţii, ci lupta pe care o purtăm de unii singuri, cu noi înşine.
Totul duce-nspre singurătate. Oare e adevărat lucrul acesta? Oare e trist? Nu ştiu...cert e un lucru - acum sunt tristă.

Confuză

Oare ce va fi?
Cum poţi să ajuţi un om să se schimbe, fără să îl superi?
Cum poţi să-i spui adevărul în faţă şi să încerci să îţi susţii părerea, fără să îl superi şi să-l jigneşti, deoarece îl iubeşti?
Sunt tristă...nu mai ştiu ce să fac. Văd cu ochii mei cum un om se schimbă. Şi nu e o problemă că se schimbă, ci că se schimbă într-un mod aparent negativ. Tot ce încerc să fac este să îi deschid ochii, dar acea persoană se supără. Ştiu...nu sunt atotştiutoare şi este posibil să greşesc, dar eu am nişte dovezi, argumente care nu îmi sunt anulate cu nişte contraargumente. Aş vrea să mă înşel, dar de cele mai multe ori am dreptate când vine vorba de oameni.
Sper să fie bine...

În altă ordine de idei, trebuie să mă laud puţin. Am găsit o soluţie foarte bună să merg la mare pe bani puţini. Sunt apartamente de inchiriat la un preţ mic. Voi sta într-un apartament cu doua camere, complet mobilat şi utilat în stil occidental, în centrul staţiunii Neptun, cu doar un milion pe noapte. Gândiţi-vă că mergem 4 persoane, deci ne costa 25 de lei de persoană. Vom sta zece zile. Este foarte rentabil. Drumul mă costa din păcate 250 de lei pentru că nu mai am permis CFR. Mi-e foarte greu să dau bani pe biletele de tren ţinând cont că toată viaţa mea am avut gratuitate. Asta este. Nu mai am "calitatea: copil".

De prin suflet adunate

Toate se întâmplă la timpul lor. Am de ce să mă bucur.
Îmi ajunge o simplă privire de la ochii lui căprui și mă topesc. Parcă zâmbește mereu. Îmi inspiră veselie, pace, liniște, încredere. Simt că îl merit și el mă merită.
Mâine vom împlini zece luni de când suntem împreună. Nu e mult, dar nici puțin. În tot timpul acesta am simțit că am atins un nivel superior al fericirii, o zonă pe care nu o cunoșteam până nu m-am lăsat dusă de val, în brațele lui. Îl simt când e trist și știu cum să-l fac să zâmbească. Îi înțeleg gândurile și știu cum să-l încurajez să fie sigur de ele. Îi cunosc nevoile și încerc să i le satisfac. De ce? Pentru că merită. De zece luni ne atingem, ne auzim și ne privim zilnic, însă niciodată nu m-a dezamăgit. Nimic nu a fost sub așteptările mele. El îmi mângâie simțurile, se gândește la nevoile mele, mă protejează, se sacrifică pentru mine, mâinile lui îmi arată că mă pot ține dacă voi cădea, mă ascultă, mă înțelege, are încredere în mine, în viața de zi cu zi se zbate să ajungă unde dorește dar când e în brațele mele renunță la toate și mi se dedică, mă încurajează, este calculat, amuzant, optimist, realist...nu pot să spun tot ce am de spus despre el, pentru că tot scriind aici nu pot să cred că le are pe toate acestea...și el chiar LE ARE!
Închid ochii și simt căldura soarelui. La vară vom sta împreună pe nisipul încălzit de soare și vom visa împreuna. Vom simți briza și vom zâmbi.
Ascult melodia și mă gândesc la el. Fiecare acord muzical mă duce cu gându-nspre el.
Sunt fericită...
Sunt fericită...
Sunt fericită...

Am fost îngrijorată pentru cățelușa mea. A mâncat, dar de vreo două zile stătea tot în cușcă, protejându-și jucăria de parcă i-ar fi puiuț. Probabil va trebui s-o duc la împerecheat. S-a pricopsit și cu niște purici de care mă chinui s-o scap. E husky, are blana foarte deasă și nu știu ce să mai fac cu ea. I-am pus picături, dar nu au avut niciun efect. Aștept să vină ziua de mâine să-l sun pe veterinar. Mi-e rușine să îl deranjez duminica pentru ceva ce nu e chiar o urgență. Și așa e foarte amabil și vine gratuit cu mașina până la mine, dacă e nevoie de ceva.
Ai mei sunt plecați în Italia pentru o săptămână. Sunt singură cu fratele meu. Ieri ne-am certat. Ca de obicei, ne certăm non stop. Sper că nu suntem noi diferiți și fiecare soră se ceartă cu fratele ei. Oricum il iubesc, deci nu ar fi certurile o mare problemă, dacă nu m-ar prost dispune vreo două ore. Pierd timp prețios din viață, în care aș putea zâmbi cu gura până la urechi :D.
Am fost pentru trei zile la Cluj. Fratele meu a condus și ne-am cam temut să nu avem probleme cu mașina, că face ceva figuri filtrul de aer. A urcat pe serpentine. Și a condus foarte bine. Am avut noroc că am avut GPS pentru că tare greu am dat de aeroport. În Cluj am mers prin Polus și în rest am stat în casă și m-am jucat online Bloppy. Am gătit, am jucat cărți, am povestit și am dormit muuuult.
Într-un fel a fost bine că a fost grevă, că m-am mai relaxat și eu. Dar am pierdut bani și nici nu am rezolvat nimic. Profesorii s-au făcut iar de rahat. Mă bucur că scap de învățământ. Mai bine mă duc și lucrez undeva în domeniul privat. Cel mai rău îmi pare de materie în sine, de copii, de ideea de dascăl. Mi-ar plăcea să pot educa elevi, să îi ajut să o ia pe un drum în viață. Școala e și va rămâne importantă, oricât ar încerca cei de sus să își bată joc de ea. de mică îmi doresc să predau, deci voi reveni la catedră. Aștept doar să se liniștească apele.
E duminică. E 19:02 și eu sunt singură în casă. Pisica doarme lângă mine, acum o oră am fost la plimbare cu câinele prin parc, unde sunt manifestații de 1 iunie (ce le mai place oamenilor să petreacă :D ), afară e foarte cald, ascult Nic Chagall - This moment, am deschis messul unde Alexandra așteaptă un răspuns, mâine merg la școală, și m-am cam plictisit să scriu.