Sunt copleșită

Am impresia că toată lumea din jurul meu se năruie. Am atâtea vise, atâtea dorințe mari pe care vreau să mi le împlinesc. Nu vreau să fac rău nimănui. Vreau doar să fiu fericită și să fiu eu însămi. Vreau să am parte de liniște sufletească, să înțeleg de ce mi se întâmplă tot ce mi se întâmplă. Aș vrea să știu unde mă duc toate drumurile acestea confuze care parcă mă pun la încercare în fiecare minut. Nu pot să văd dincolo de lumea mea...de fapt, nici nu vreau să văd dincolo de lumea mea. Știu că sunt specială, știu că pot face lucruri mari, dacă oamenii m-ar înțelege și m-ar asculta cu adevărat. Aș vrea să nu mă mai gândesc atât de mult la motivele pentru care mi se întâmplă anumite lucruri, ci să încerc să le repar. Simt că mă macin prea mult, însă pur și simplu nu pot trece cu privirea anumite aspecte. Sper doar să am puterea să înfrunt toate neplăcerile vieții cu mintea deschisă și să nu mă epuizez psihic. Am avut o perioadă când am suferit foarte mult și am luptat cu mine, am urcat, am știut că mă mai așteaptă multe în viață. Dar am luptat atât de mult, deoarece aveam încredere în oameni, deoarece știam că merită să îi am în preajmă, că merită să fac lucruri bune, să gândesc lucruri bune, să zâmbesc, să fiu un exemplu...Acum însă, am uneori impresia că totul a fost în zadar. Mă tem să nu mă afund din nou în același abis. Sunt confuză, sunt copleșită și nu e nimeni să mă ajute. Se spune că timpul rezolvă totul, dar la mine mi se pare că ar agrava anumite situații. Obișnuiam să cred că pot găsi soluții la orice problemă, însă acum sunt tristă, sunt dezamăgită. Vreau să știu odată care va fi rezultatul...Încotro merg? Cum să fac să fie drumul bun? Ce sa fac să îmi asigur un drum bun? Pe cine să ascult? Încotro să mă uit? De cine am cea mai mare nevoie? De cine nu am deloc nevoie? Vreau răspunsuri la aceste întrebări...vreau răspunsuri... Am nevoie de mine, cea care sunt cu adevărat...vreau să mă regăsesc, să mă reîntâlnesc, să povestesc cu mine, cea de acum un an, când eram extrem de fericită. Știu că scriu multe aiureli aici, însă simt o mare nevoie să mă descarc. Aici pot fi naturală, pot fi simplă, pot fi deschisă. Nimeni nu mă cunoaște și nimănui nu îi pasă, așa că pot să mă laud, pot să mă critic, pot să spun orice. Dar nu vreau să mă critic. Vreau să mă laud pentru tot ce am făcut, să îmi reamintesc că am urcat foarte mult în timp scurt și că mai pot urca. Trebuie să îmi amintesc că am urcat cu propriile puteri și fără ajutorul altora. Știu că am ascunsă în interiorul meu o forță care mă ține în picioare și mă face să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranță. Încă am speranță...încă mai sper că totul va fi bine...deși nimeni nu mi-o spune... Doar fratele meu mi-a spus că așteaptă să mă vadă din nou fericită...el mă cunoaște bine și știe ce ascund în sufletul meu. Aștept ziua de mâine să fie mai bine...până atunci o să încerc să dau tot ce pot eu ca să îndrept lucrurile, indiferent care ar fi calea...Oare care este calea?