Au trecut trei luni

De la ultima postare și între timp am aflat ce se întâmpla în viața mea...am trecut prin niște momente de coșmar care încă îmi revin în minte...Câte ne rezervă viața! Ce greu e să fii dezamăgit..Vreau sa am din nou încredere! Oamenii merită o a doua șansă, sunt sigură de asta! Mai ales oamenii pe care îi iubim; ei sigur merită o a doua șansă, iar eu vreau să o acord. Totuși, acum sunt fericită, indiferent de amintirile care îmi scutură sufletul câteodată. Am vise mari, planuri bine stabilite. Am reușit să fac niște lucruri pe care nu am crezut că le voi face vreodată. Repede, repede, fac pași spre viitor. Simt cum lucruri bune mă învăluie. Știu că totul va fi bine în final și că dacă nu e încă bine, nu e finalul. Oamenii primesc ceea ce merită - chiar dacă aparent, avem impresia că nu e așa - sunt sigură cu primim cu toții exact ce merităm. Parcă îmi place să cred în ceva mai presus de omenire, să îmi pun speranța în ceva mare, puternic, bun și drept - simt că așa îmi voi găsi liniștea sufletească.

Sunt copleșită

Am impresia că toată lumea din jurul meu se năruie. Am atâtea vise, atâtea dorințe mari pe care vreau să mi le împlinesc. Nu vreau să fac rău nimănui. Vreau doar să fiu fericită și să fiu eu însămi. Vreau să am parte de liniște sufletească, să înțeleg de ce mi se întâmplă tot ce mi se întâmplă. Aș vrea să știu unde mă duc toate drumurile acestea confuze care parcă mă pun la încercare în fiecare minut. Nu pot să văd dincolo de lumea mea...de fapt, nici nu vreau să văd dincolo de lumea mea. Știu că sunt specială, știu că pot face lucruri mari, dacă oamenii m-ar înțelege și m-ar asculta cu adevărat. Aș vrea să nu mă mai gândesc atât de mult la motivele pentru care mi se întâmplă anumite lucruri, ci să încerc să le repar. Simt că mă macin prea mult, însă pur și simplu nu pot trece cu privirea anumite aspecte. Sper doar să am puterea să înfrunt toate neplăcerile vieții cu mintea deschisă și să nu mă epuizez psihic. Am avut o perioadă când am suferit foarte mult și am luptat cu mine, am urcat, am știut că mă mai așteaptă multe în viață. Dar am luptat atât de mult, deoarece aveam încredere în oameni, deoarece știam că merită să îi am în preajmă, că merită să fac lucruri bune, să gândesc lucruri bune, să zâmbesc, să fiu un exemplu...Acum însă, am uneori impresia că totul a fost în zadar. Mă tem să nu mă afund din nou în același abis. Sunt confuză, sunt copleșită și nu e nimeni să mă ajute. Se spune că timpul rezolvă totul, dar la mine mi se pare că ar agrava anumite situații. Obișnuiam să cred că pot găsi soluții la orice problemă, însă acum sunt tristă, sunt dezamăgită. Vreau să știu odată care va fi rezultatul...Încotro merg? Cum să fac să fie drumul bun? Ce sa fac să îmi asigur un drum bun? Pe cine să ascult? Încotro să mă uit? De cine am cea mai mare nevoie? De cine nu am deloc nevoie? Vreau răspunsuri la aceste întrebări...vreau răspunsuri... Am nevoie de mine, cea care sunt cu adevărat...vreau să mă regăsesc, să mă reîntâlnesc, să povestesc cu mine, cea de acum un an, când eram extrem de fericită. Știu că scriu multe aiureli aici, însă simt o mare nevoie să mă descarc. Aici pot fi naturală, pot fi simplă, pot fi deschisă. Nimeni nu mă cunoaște și nimănui nu îi pasă, așa că pot să mă laud, pot să mă critic, pot să spun orice. Dar nu vreau să mă critic. Vreau să mă laud pentru tot ce am făcut, să îmi reamintesc că am urcat foarte mult în timp scurt și că mai pot urca. Trebuie să îmi amintesc că am urcat cu propriile puteri și fără ajutorul altora. Știu că am ascunsă în interiorul meu o forță care mă ține în picioare și mă face să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranță. Încă am speranță...încă mai sper că totul va fi bine...deși nimeni nu mi-o spune... Doar fratele meu mi-a spus că așteaptă să mă vadă din nou fericită...el mă cunoaște bine și știe ce ascund în sufletul meu. Aștept ziua de mâine să fie mai bine...până atunci o să încerc să dau tot ce pot eu ca să îndrept lucrurile, indiferent care ar fi calea...Oare care este calea?

Wir sind "Das Placebo"

Cred ca fost luna mai cand am cumparat biletele la Placebo. Nu prea stiam ce o sa se intample acolo, parca nici nu imi venea sa cred ca eu chiar o sa ii vad in realitate, dar euforia lui A ma facea sa inteleg ca e adevarat. Prin 2004/2005 (nu retin exact) am auzit prima melodie a lor: Every me and every you in filmul Cruel Intentions si mi-a placut foarte mult, dar nu stiam ca e a lor. Apoi, intr-o perioada, in 2006, am primit pe net de la un prieten din Bucuresti (S) Sleeping with Ghosts si am realizat ce profunzime ascund in muzica lor. De atunci am tot ascultat cand auzeam de ei si mereu mi-a placut. Din fericire, piata muzicala era plina de formatii si muzica de calitate pe vremea aceea in domeniile care imi plac mie, asa ca nu am avut timp sa ii ascult foarte mult. Asta pana in 2009 cand A mi-a reamintit ce formatie grozava sunt. Mi-a zis ca e un mare fan Placebo, asa ca m-am gandit ca trebuie sa ascult mai mult, ca sa il inteleg, ca sa vad ce e atat de special la ei. Nu mi-a trebuit mult timp pana sa ma indragostesc si eu de ei. In mintea mea rasunau deseori acorduri de la ei, de la melodii, dintre cele mai vechi pana la cele mai noi. Imi amintesc cu amuzament ca o perioada nici nu stiam cum il cheama pe solistul trupei, ce sa ma mai gandesc ca o sa ii vad in realitate. Si...in sfarsit, mi-a venit ideea de a-i cumpara lui A de ziua lui doua bilete la Placebo. Am facut pasul acesta, dupa ce initial am vrut sa mergem in Ungaria, dar am realizat ca e mult mai simplu sa calatorim in tara noastra, din moment ce avem ocazia de a-i vedea intr-un concert cuprins in turneul lor - Battle for the Sun. Am inceput sa ma documentez mai bine, sa ii ascult tot mai mult, sa ii cunosc, sa ii inteleg. Nu neaparat din dorinta de a fi informata pentru concert, ci din pasiune, deveneam incet dependenta; simteam ca melodiile lor se muleaza perfect fiecarui sentiment pe care il traiam. Si...a venit ziua concertului. Emotii deosebite nu aveam, pentru ca nu realizam ce voi simti acolo in public. Stiam ca va fi energie, ca ma voi lasa purtata de val, ca voi vedea oameni speciali, si ei fani ai trupei si eram sigura ca va fi o zi pe care nu o voi uita niciodata. Tinand cont ca a fost in Bucuresti concertul, am fost ajutati de Flori si Raul cu dormitul, dar si cu deplasarea prin Bucuresti. Asa ca Raul a fost si cel care ne-a dus spre stAon. Pana sa ajung la stAon, povesteam cu Raul si Dana, incercam sa ma bucur si de ei din putinul timp pe care il aveam, dar emotia mea crestea. Gandul ca ii voi vedea...Am ajuns la stAon si am vrut sa intru cat mai repede. Am trecut de primii gardieni si am vazut intrarea spre tribune. Am trecut de check point, ni s-au rupt biletele si am intrat. Am fost condusi pe locurile noastre si ne-am asezat. In fata mea s-a intins marea de oameni, scena uriasa, ecranele, tarabele numeroase de la care se vindea alcool si alte bauturi. Vedeam oameni entuziasmati, veseli, nerabdatori. Nu m-a prea interesat sa vad trupa din deschidere, insa Grimus s-au dovedit a fi chiar buni - nu ma mir ca i-au ales cei de la Placebo. Sunt si ei profunzi si interactioneaza cu publicul, trec de bariere conformismului, ceea ce e foarte important. Bineinteles ca fiind o fire careia ii place sa se dezlantuie la concerte, sa lase orice retinere de-o parte, am vrut sa trec la Gazon A si asta am si facut. Ma bucur mult ca A a fost de acord. Cand am ajuns pe iarba din fata scenei si am vazut luminile si oamenii in fata mea, am realizat (abia atunci) ca sunt la un concert si nu la orice concert ci la PLACEBOOOOO! Asa ca deja inima mea imi urca in gat, imi batea cu putere, abia asteptam sa apara. Tin minte ca perioada dintre plecarea trupei Grimus si aparitia celor de la Placebo mi s-a parut o eternitate. Abia asteptam sa vina, ma tot uitam la ceas, ma tot gandeam cu ce melodie o sa inceapa, ma tot intrebam cum o sa intre in scena, daca o sa tipe, daca o sa salute, daca o sa inceapa direct sa cante. Dupa un joc de lumini si oprirea melodiei de fundal, dupa trecerea rapida a numelui trupei pe cele trei ecrane uriase asezate in fundalul scenei, si-au facut si ei intrarea. Am fost putin dezamagita ca nu vedeam foarte bine, cum sunt mai micuta, dar am reusit sa surprind momentul. Spre uimirea mea, melodia de deschidere nu a fost una foarte cunoscuta, dar am trait-o din plin. M-am concentrat asupra ei, asupra versurilor, incercam sa realizez ca asta chiar se intampla. In jurul meu auzeam oameni tipand versurile melodiei. Erau cu totii cu mainile in aer, plini de energie. Imi amintesc de tipa aceea careia i s-a facut rau. A lesinat si au adus-o in exterior doi prieteni de-ai ei, purtata pe brate. Au venit cei de la prim-ajutor la ea, insa a refuzat sa fie dusa de acolo. A stat, a baut apa, si-a revenit si a continuat. Nu am mai vazut-o, nu stiu cat de mult s-a distrat, dar momentul acela m-a facut sa vad ca exista si fani devotati. Nu o interesa ca i s-a facut rau, ea dorea sa fie la concert, sa-l traiasca, sa-l vada. Restul melodiilor, una cate una se jucau parca cu mintile noastre. Schimbul de melodii noi cu cele vechi ne faceau sa simtim cat mai divers, nostalgie, bucurie, amintiri, prezent, toate se invarteau in mintea mea. Eram euforica. Nu simteam nimic fizic - parca eram amortita sau drogata. Saream in continuu, bateam din palme, tipam pana ma tinea vocea. Eram foarte bucuroasa. Aveam un zambet constant pe fata. Imi amintesc de un alt baiat care simtea muzica cu ochii inchisi. Statea nemiscat si ii asculta. Un alt mod de a te simti in al noualea cer la un concert. I-am incercat strategia si a functionat. Parca eram pe alta lume, dar n-am rezistat prea mult, fiindca melodiile lor ma energizau mult, mult, mult prea mult ca sa stau linistita. Eram uda, curgea apa pe mine, imi era cald, dar merita. Incet, ma apuca teama ca se va termina concertul. Speram sa dureze cat mai mult. Au cantat plini de energie The Bitter End si apoi s-au retras. Bineinteles ca i-am chemat cu totii, dornici sa-i mai vedem si sa ne mai putem bucura de ei. Ne-au satisfacut dorinta si au revenit pe scena. Se citea in ochii lor bucuria ca sunt acolo. Dupa critica adusa de Brian, prin care ii ruga pe cei din public sa nu mai filmeze ci sa traiasca momentul cu ochii lor nu printr-un ecran, am realizat cata dreptate au. Pentru mine era primul eveniment unde nu aveam niciun aparat de imortalizat si m-am simtit mult mai prezenta. Mi-a placut foarte mult. Nu am cuvinte. S-a incheiat. S-au prins de maini si s-au aplecat in fata noastra, multumindu-ne ca le-am fost alaturi, ca ne-am bucurat, am cantat si am dansat alaturi de ei. Cu Placebo castig numeroase invataturi de viata, sfaturi, idei noi, originale, unice. In melodiile lor se ascund atat de multe sentimente, imagini, trairi, senzatii. Ei imi ating o mare parte din suflet, prin ei ma pot exprima concret si clar cu ceea ce simt. Placebo e cu siguranta una dintre trupele mele preferate, iar faptul ca am avut onoarea, bucuria si norocul de a-i vedea in fata ochilor si de a fi cu ei in acelasi loc, in acelasi moment, este inegalabil.

Simt nevoia să scriu

Aşa că, dacă simt nevoia să scriu, unde altundeva m-aş putea refugia dacă nu în blogul meu? :)
Îmi pare rău că nu dedic timp să scriu aici...Sunt genul de persoană care toată viaţa şi-a dorit să scrie o carte. Am şi început un roman şi am descoperit recent o serie de povestioare scrise de mine când eram mai mică. Mi-a plăcut să le recitesc, dar bineînţeles că am găsit o mulţime de greşeli şi lucrul acesta mi-a distras atenţia de la adevărata idee a poveştii. Oricum, mă gândesc să le corectez şi să le dezvolt deoarece ideile sunt originale şi interesante (spun ceea ce au susţinut alţi oameni, că eu aş fi subiectivă).
De când n-am scris pe aici s-au schimbat multe lucruri. Prin ultimele postări mă tot plângeam că e groaznic la locul de muncă, dar din fericire am reuşit să-l schimb, astfel că am avut parte de un an aglomerat şi productiv, exact aşa cum îmi doream.
Imediat vine vara şi vacanţa...o să merg la mare cu mai mulţi prieteni. Anul trecut am fost doar 3 persoane dar anul acesta mi s-a mărit cercul de prieteni...adică, am aceeaşi prieteni doar că ne-am apropiat mai mult şi ne-am şi organizat mai bine, aşa că am început să ne punem bani de-o parte de mers la mare. Am calculat că o sa avem nevoie de 1400 de ron, aproximativ. O sa închiriem un apartament şi o sa dormim ca sarmalele, pe unde apucăm.
Tot felul de ştiri şi de evenimente în ultima vreme; nunta regală, uciderea lui Bin Laden, probleme cu câştigătorul concursului Românii au Talent etc etc. Măcar ştirile astea ne ţin ocupaţi şi ne mai distrag atenţia de la problemele cotidiene.
Mă bucur mult că am reuşit să public un articol într-o revistă. Ăsta e doar începutul pentru că mă gândesc să îmi dezvolt ideile şi să public tot mai multe.
Am tot felul de lucruri care mă fac fericită...relaţia cu El merge la fel de bine, ba chiar mai bine...încet o să scăpăm de naveta lui şi o să putem fi mereu împreună, relaxaţi, exact aşa cum e normal...de aproape doi ani aştept momentul ăsta, deci merit să mă bucur de el. Şi multe alte lucruri mă fac fericită, dar nu vreau să devin prea "revelatoare".
Cred că e suficient cât am scris, deocamdată...cine ştie, poate mă apucă iar o perioadă în care o să includ aici o serie de povestioare.
Oricum, nu-mi citeşte nimeni blogul :))

Suntem singuri

Azi am realizat că oricât ne-am zbate, oricât de mult am încerca să avem pe cineva lângă noi, într-un final, ne trezim singuri. Murim singuri, trăim singuri, simţim singuri.
Totul depinde de noi.
Propria persoană face alegerile, le simte, şi le suportă consecinţele.
Oamenii pleacă de lângă noi. Mulţi oameni sunt acum în viaţa voastră şi peste 10 ani nu vor mai fii. Până şi părinţii pleacă, într-un fel sau altul.
Iar într-un final, când ne punem în pat, seara, să dormim, tot singuri visăm.
Cea mai grea luptă în viaţă nu e lupta pe care o purtăm cu alţii, ci lupta pe care o purtăm de unii singuri, cu noi înşine.
Totul duce-nspre singurătate. Oare e adevărat lucrul acesta? Oare e trist? Nu ştiu...cert e un lucru - acum sunt tristă.

Confuză

Oare ce va fi?
Cum poţi să ajuţi un om să se schimbe, fără să îl superi?
Cum poţi să-i spui adevărul în faţă şi să încerci să îţi susţii părerea, fără să îl superi şi să-l jigneşti, deoarece îl iubeşti?
Sunt tristă...nu mai ştiu ce să fac. Văd cu ochii mei cum un om se schimbă. Şi nu e o problemă că se schimbă, ci că se schimbă într-un mod aparent negativ. Tot ce încerc să fac este să îi deschid ochii, dar acea persoană se supără. Ştiu...nu sunt atotştiutoare şi este posibil să greşesc, dar eu am nişte dovezi, argumente care nu îmi sunt anulate cu nişte contraargumente. Aş vrea să mă înşel, dar de cele mai multe ori am dreptate când vine vorba de oameni.
Sper să fie bine...

În altă ordine de idei, trebuie să mă laud puţin. Am găsit o soluţie foarte bună să merg la mare pe bani puţini. Sunt apartamente de inchiriat la un preţ mic. Voi sta într-un apartament cu doua camere, complet mobilat şi utilat în stil occidental, în centrul staţiunii Neptun, cu doar un milion pe noapte. Gândiţi-vă că mergem 4 persoane, deci ne costa 25 de lei de persoană. Vom sta zece zile. Este foarte rentabil. Drumul mă costa din păcate 250 de lei pentru că nu mai am permis CFR. Mi-e foarte greu să dau bani pe biletele de tren ţinând cont că toată viaţa mea am avut gratuitate. Asta este. Nu mai am "calitatea: copil".

De prin suflet adunate

Toate se întâmplă la timpul lor. Am de ce să mă bucur.
Îmi ajunge o simplă privire de la ochii lui căprui și mă topesc. Parcă zâmbește mereu. Îmi inspiră veselie, pace, liniște, încredere. Simt că îl merit și el mă merită.
Mâine vom împlini zece luni de când suntem împreună. Nu e mult, dar nici puțin. În tot timpul acesta am simțit că am atins un nivel superior al fericirii, o zonă pe care nu o cunoșteam până nu m-am lăsat dusă de val, în brațele lui. Îl simt când e trist și știu cum să-l fac să zâmbească. Îi înțeleg gândurile și știu cum să-l încurajez să fie sigur de ele. Îi cunosc nevoile și încerc să i le satisfac. De ce? Pentru că merită. De zece luni ne atingem, ne auzim și ne privim zilnic, însă niciodată nu m-a dezamăgit. Nimic nu a fost sub așteptările mele. El îmi mângâie simțurile, se gândește la nevoile mele, mă protejează, se sacrifică pentru mine, mâinile lui îmi arată că mă pot ține dacă voi cădea, mă ascultă, mă înțelege, are încredere în mine, în viața de zi cu zi se zbate să ajungă unde dorește dar când e în brațele mele renunță la toate și mi se dedică, mă încurajează, este calculat, amuzant, optimist, realist...nu pot să spun tot ce am de spus despre el, pentru că tot scriind aici nu pot să cred că le are pe toate acestea...și el chiar LE ARE!
Închid ochii și simt căldura soarelui. La vară vom sta împreună pe nisipul încălzit de soare și vom visa împreuna. Vom simți briza și vom zâmbi.
Ascult melodia și mă gândesc la el. Fiecare acord muzical mă duce cu gându-nspre el.
Sunt fericită...
Sunt fericită...
Sunt fericită...