miercuri, 17 martie 2010

Deja e miercuri

Îmi place ziua de miercuri. E mijloc. Îmi place echilibrul, lucrurile medii. Sunt de acord cu zicala: tot ce e prea mult strică...și de-i prea mult bine, și de-i prea mult rău.
De duminică ascult Paul van Dyk - Home. Am găsit-o din greșeală. Îmi place. Aduce în versuri contraste, contraste menite să scoată în evidență prostia în care trăim. De exemplu: "People build their churches and their wars". Cred că ajunge citit și se înțelege ce vrea să zică.
Acum mănânc cartofi la cuptor cu aripi. Îmi plac mai mult aripile decât pulpele de pui. Poate vreau să zbor...haha.
Mă enervează că amețesc. Am fost în concediu că am amețit, am luat tratament și pe parcurs m-am simțit mai bine. Acum am început de unde am pornit. Îmi mișc capul și simt că plutesc. Deja mă distrează senzația. Parcă aș fi beată. Bine că nu e genul de amețeală care să mă facă să leșin.
Tata e răcit.
La școală a fost bine. Timpul trece repede. Mă distrează să văd cum dimineața când merg la școală e înghețat, pe când ajung la școală ninge cu fulgi mari, iar pe când ies de la școală e soare și cald. Distractivă vremea asta de primăvară. Cred că cei meteosensibili sunt în culmea fericirii.
El mi-a desenat lalele. Știe că sunt florile mele preferate și dacă tot e anotimpul lalelelor...de ce nu? Îmi place să văd liniile trasate de el și să știu că le-a făcut cu gândul la mine. Fiecare umbră, fiecare schiță, nuanță, formă...A muncit, cu drag, pentru mine, cu drag...
Mi-ar plăcea să știu mai bine limba germană. Engleza e plictisitoare. Acum parcă îmi pare rău că nu am fost mai atentă în cei 12 ani de germană pe care i-am făcut. De fapt, nu parcă...sigur! sigur îmi pare rău. Îmi pare rău pentru toate orele pierdute la care nu am fost atentă. Acum par atât de multe informații, dar dacă le-aș fi asimilat pe parcursul celor 16 ani de școală, aș fi fost un mic geniu. Păcat că oamenii abia atunci realizează ce au greșit, după ce s-a terminat. Dar, asta ne face oameni...dacă nu am face greșelile astea, am fi roboți, ceea ce de altfel, e tot neplăcut.
Oricum, am uneori imboldul de a-i stresa pe copii să fie atenți la fiecare oră. Fiecare are importanța ei. Uit că nimeni, niciodată nu va învăța din greșelile altora. Probabil ne vor impresiona greșelile altora, dar nu ne vor schimba cu mult.
În fine, de la o pălăvrăgeală la alta...
Pe data viitoare.

duminică, 14 martie 2010

consolare

Mă enerveaza ca e duminică. Ce multe mă mai enervează pe mine când scriu aici. Tot timpul îmi amintesc de neplăceri. E bine ca-mi pot striga în gura mare problemele...macar aici am impresia că cineva chiar le citește, le înțelege sau le ascultă. Oricum, în viața de zi cu zi de cele mai multe ori vorbim cu pereții pentru că fiecare are atâtea probleme încât nu mai știe să se gândească la persoana de lângă el. Povestesc o întâmplare și observ că persoana de lângă mine se uită la pereți, se uită în gol, probabil îngrijorându-se despre ce treburi are de rezolvat în viitorul apropiat.
Mă enervează că e duminică. Am fost mai mult de o săptămână în concediu medical iar de mâine începe școala...pff, urăsc școala aia, urăsc copiii ăia...și nu credeam că o să zic vreodata așa ceva. Nu am să dau aici detalii, dar îi urăsc, și totuși îmi e foarte milă de ei. Uneori îmi vine să urlu, să plâng, să fug, să mă ascund, să spun că cedez, renunț. Dar nu sunt o dezertoare. Daca viața m-a pus în fața acestei școli, a avut ea motivul ei. Mă tem că n-o să fac față...oare o să fac față? Mă consolez cu gândul că fiecare secundă care trece aduce vara mai aproape...vacanța...clipa în care îmi primesc cele trei luni de pauză binemeritată.
O să fiu bine...sper...bănuiesc...vreau să fiu bine...și...fac AMR-ul.

Ieri noapte s-a luat curentul. Azi noapte a fost bine. Am dormit dusă. Mă bucur că am reușit să conduc mașina, deși ploua și era noapte. Din fericire nu era aglomerat, și am reușit să mă folosesc de oglinzile retrovizoare când am făcut parcarea cu spatele. Mă sperie parcările. Ar trebui să-mi fie rușine. Am de 4 ani permisul de conducere și pe mine încă mă sperie parcările. Bine, nici nu am multe persoane care să mă încurajeze să le fac, pentru că la urma urmei, trebuie timp sa încurajezi pe cineva cu ceva, și cum ziceam mai sus, lumea nu mai are timp. Plus ca tatăl meu conduce foarte des...e mai ușor să fii e scaunul din spate și să te uiți la drumul care îți fuge pe lângă mașină, la peisajele care se apropie și se îndepărtează, la linia orizontului, atât de frumoasă...Nu știu când voi conduce cu adevărat, dar știu că dacă e nevoie, pot conduce...îmi ajunge gândul acesta.

vineri, 12 martie 2010

La televizor este Happy Hour. Înainte de asta am auzit minunatele știri. Nu mă mai impresionează cu nimic. Bine, nu că înainte eram nu știu cât de curioasă de ce se întâmplă în lumea asta la TV, dar acum chiar nu mă mai interesează. La știrile alea plictisitoare arată numai crime, sinucideri, chestii nasoale...cred că ăștia fac tot posibilul să deprime populația țării noastre. Dacă mă gândesc la câte probleme avem în viața de zi cu zi, îmi vine să îi iau și să îi dau cu capul de pereți pe idioții ăștia de regizori/prezentatori/reporteri care își bat joc de sufletele românilor. Măcar la televizor să vedem știri pozitive care să ne facă să credem că sunt șanse la o condiție mai bună. În fine...
Am mâncat spaghete, semințe, supă de pui și încă ceva, dar chiar nu îmi amintesc. Am luat medicamente dar încă mă doare gâtul. Mi-am pregătit schițe pentru școală, am pictat unghiile mamei mele. Și le-a făcut roz iar eu i-am tras trei dungi negre dintr-un colț al unghiei spre mijlocul ei. Îi place. Mă bucur. De obicei nu îmi ies bine, le greșesc și trebuie să le șteargă. Se enervează, le șterge și și le face într-o culoare simplă, sidef.
Afară ninge dar la "Vremea" a arătat că de mâine se va încălzi. Abia aștept să simt că e primăvară.
Aseară m-am uitat la Just Married și am râs bine. Îmi place filmul. Îmi pare rău de săraca Brittany Murphy. Am vrut să revăd și Eurotrip dar mi-am dat seama că îmi amintesc toate fazele, așa că probabil era timp pierdut. Plus că, mai mult am râs la Boat trip decât la Euro Trip. Probabil sunt mai amuzanți homosexualii. Cine nu ar râde de un bărbat cu unghii si coadă de păun?
Ei, uite că am mai postat o însemnare.
Multe prostii trec prin mintea mea. Dar sunt prostiile mele și îmi plac.
Mâine probabil urmează o nouă însemnare.
Cică "Blog în care se scrie rar".

joi, 11 martie 2010

Surprinsă

Spre surprinderea mea, m-am trezit de dimineață cu gândul la blog. Mi-a plăcut că am scris aici, așa că probabil o să mai debitez niște chestii din când în când. Probabil ceva mai des decât până acum.
Mă doare gâtul. Primăvara asta, prefăcătoria asta de primăvară, mă enervează. De câte ori ies undeva nu știu cum să mă îmbrac...dacă mă îmbrac mai gros mi-e prea cald și dacă mă îmbrac prea subțire mi-e prea frig...greu de decis...așa ca ieri am ieșit îmbrăcată prea subțire, păcălită de soarele de afară și azi dimineață m-am trezit cu o durere nasoală în gât. Când înghițeam, când deschideam gura, sau cand vorbeam. Acuma regret că nu m-a dus mama la scos de amigdale, când eram mai mică. Totuși, se spune că avem nevoie de amigdale, conform ultimelor descoperiri, așa că de fapt m-a salvat.
Și, amintindu-mi de opreația de polipi pe care am avut-o, mă amuz...m-au băgat într-o sală rece, monotonă, cu pereți gri. M-au așezat pe un scaun de vreo trei ori cât mine și m-au legat de mâini, de cap și de picioare. Nici acuma nu o să uit ce înspăimântată eram. Au târât în fața mea o masă de fier plină de ustensile, aranjate după dimensiuni și probabil după importanța lor. M-au pus să casc gura și m-au șpreiat în gât. Apoi, mi-au dat o injecție. După momentul injecției am început urletele. Urlam ca o nebună, cică de durere, deși nu simțeam nimic, a fost mai mult de spaimă. Mama mă aștepta pe hol, plângând din cauza ureletelor mele disperate. Își imagina că mă omoară ăia acolo. După câteva clipe m-au pus să scuip în tăvița de metal și am văzut două chestii mici ca niște boabe de fasole, alături de mult, mult sânge.
Îmi mai amintesc că înainte de a ajunge la spital, mergeam cu mama pe stradă, ținându-ne de mână și ea mi-a spus: "Dacă ești cuminte și treci cu bine peste asta, îți cumpăr ce vrei tu." "Eu vreau să îmi cumperi un corn cu ciocolată Olala!". Nici măcar nu mă interesa de faptul ca voi fi operată...știam că după o mică suferință, mereu primeam câte o răsplată din partea mamei. Și, la cât de puțini bani aveam atunci, un corn Olala însemna foarte mult pt mine. Urma să-l mănânc singură și nu să-l împart cu ceilalți doi frați și cu sora.
Totuși, e bine că îi am. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, mi-ar plăcea să îi am tot pe ei, pe toți, și să trecem prin aceleași lucruri.

miercuri, 10 martie 2010

Mi-e lene

Nu am chef să scriu pe blog, dar vreau. Îmi place să-mi recitesc gândurile. E plăcut sa văd cum mă schimb.
Trec printr-o perioadă în care am o lene totală. Nimic nu mi se pare interesant, sau totul mi se pare atât de interesant încât n-am timp de "totul".
Toată lumea are blog. Părinții mei au blog, cunoștințele mele au blog, prietenii, cunoscuții, necunoscuții...E bun un blog, nu? Da...înțeleg...
Vreau să-mi schimb stilul de-a scrie. O să scriu tot ce-mi trece prin cap în clipa-n care deschid pagina de postări. La urma urmei, ce-am de pierdut?
Poate-așa o să scriu mai des și o să am și eu ce citi.

Bucătăria e-n fața mea...azi n-am prea intrat în ea, am trecut întâmplător. Câinele mă așteaptă afară să-l plimb. Cred că-i deprimat...nu l-am plimbat de ceva vreme, că mi-e prea lene, și depresia lui ma deprimă si pe mine. Ai mei dorm, fratele-mi doarme în cealaltă cameră, ceilalți frați dorm departe, lângă iubirile lor...cred că-i invidiez din punctul ăsta de vedere...
E aproape 12. Sunt în concediu medical și-ar trebui sa dorm. De joi sunt în concediu. De abia azi am avut ceva timp să lenevesc...până acuma am fost tot pe drumuri. Bine, au fost drumuri placute, dar tot obositoare...
Mă enervează că n-am câți bani îmi trebuie...i-aș face fericiți pe cei pe care-i iubesc.
Sunt bucuroasă că-l am pe El...
Mai am 3 luni până la vacanță. Aia înseamnă 12 săptămâni...Hell yeah...drinking time is getting close...Îmi rezerv dreptul de-a mă-mbăta o noapte pt că am scăpat de școală...Parcă văd ca numai gura-i de mine.