Prin oraş

Azi trebuia să merg cu nişte prietene la un pub unde este karaoke, dar proastele, am uitat să facem rezervare, şi bineînţeles că a fost plin localul când am ajuns, deşi chiar am fost în formă şi cu chef să mă fac puţin de ruşine. Dar mai este şi marţea viitoare timp.
Nah, pentru că nu a fost liber acolo, am căutat un alt pub - muzică naşpa, alt pub - gol şi pute, alt pub - plin de manelişti, etc etc. Ne-am plimbat în vreo şase şi am decis să mergem unde a dorit fratele meu. Acolo, atmosferă foarte faină. Am avut impresia că sunt acasă la cineva. Miros plăcut, canapele comode, muzică trance. Atmosfera perfectă pentru o seară ce a devenit una plăcută, nu neapărat nebună, după cum plănuisem. Şi pentru ca să fie tot tacâmul, m-am reîntâlnit cu prietena cea mai bună, din perioada liceului. S-a mutat la Cluj şi ne vedem mai rar, dar mereu avem ce povesti şi mereu ne redovedim că nu am fost prietene doar de suprafaţă (cum sunt de obicei prieteniile din liceu). Parcă nici una nu ne-am schimbat când suntem împreună. Râdem, gesticulăm, ne pupăm, bârfim, ne enervăm; tot ce cere o prietenie. Niciodată nu mă satur de stat cu ea la poveşti. Şi partea cea mai bună e că mai am o prietenă cu care mă înţeleg şi mai bine, dar din păcate ea lucrează în străinătate. Totuşi, cu ea mă văd mai des deoarece vine destul de des acasă. Sunt norocoasă când vine vorba de prietene. Lumea mă îndrăgeşte repede (modestie, revino pe meleagurile tale :)) ), probabil din cauza sincerităţii mele totale, şi astfel că am mereu pe cineva alături.
Pe lângă prietenele astea de care am amintit au fost şi două de "umplutură" de care mi-e tare milă. Sunt atât de tăcute şi plictisitoare încât îmi amintesc de nişte persoane cu mari traume psihice. Încă încerc sa îmi dau seama ce s-a întâmplat cu ele, pentru că poate le-aş putea ajuta cu ceva.
Oricum, am vrut să scriu aici despre seara asta pentru că m-am simţit foarte bine şi vreau o mică amprentă a serii.

p.s. apă plată cu lămâie iz dă best :D

Bunicuţa mea

Nu mi-am cunoscut bunicii. Singura pe care o ştiu e buni. Buni mea...
În vacanţe când eram mici, stăteam de la început până la sfârşit la ea. Suntem patru copii şi ne-a crescut pe toţi. Mama cu tata munceau şi buni avea grijă de noi.
Eu seamăn cu ea. I-am moştenit ochii verzi, pomeţii şi forma nasului. Până şi la caracter ne asemănăm; suntem ambiţioase, economicoase, guralive, sensibile şi optimiste.
Îmi amintesc că atunci când eram mică, dormeam în fiecare seară cu ea. Înainte de culcare ne puneam să ne rugăm şi ea ştia o rugăciune tare frumoasă pe care o tot rugam să mi-o zică. Apoi, ne băgam în pat, şi ea îmi citea poveşti, sau mi le spunea din minte. Mă trezeam aproape în fiecare noapte însetată şi mergea mereu să îmi aducă o cană plină cu apă. Era aşa bună apa aia.
A reuşit să nu facă nici o diferenţă între nepoţii ei. Ne-a împărţit dulciurile în mod egal, ne-a croşetat ciorapi la toţi, şi ne făcea la toţi ursuleţi de pâine în cuptor, cu ochi de cărbune şi unşi cu ou bătut pe deasupra (ce buni erau!).
La buni am petrecut o mare parte din copilărie. Îmi amintesc că mergeam cu ea pe câmp sa o ajutăm la treaba (cică) şi făceam mereu baie în şanţurile pline de apă de ploaie; sau luam ştiuleţi de porumb în lapte, cu părul lung, şi îi făceam păpuşi; sau ne căţăram prin copaci să mâncăm flori de acăţ, măcieşe, zmeură sau agrişe. Tot acolo am avut şi cea mai bună prietenă, şi primul iubit (un pupic pe gură, şi făceam schimb de gume Turbo :)) ). Când am început să creştem, mergeam la discoteci şi ea ne aştepta îngrijorată, până pe la 4 dimineaţa.
Auleo, am devenit melancolică!

Oricum, buni mea e super. E o bunică modernă cu care pot vorbi orice şi glumi oricând. Încă e tânără. Are 67 de ani, şi e destul de sănătoasă, din fericire. A avut o viaţă foarte grea, cu o familie rea şi un soţ şi mai rău. Dar acum îi e bine.
Din păcate noi am crescut, şi locuieşte singură. E tot mai singură şi nu-i place. Plânge de fericire când îi spun că merg la ea şi mă aşteaptă cu cele mai bune mâncăruri. Iar în timp ce mâncăm îmi dezvăluie că atunci când e singură nu îşi prea găteşte, pentru că nu are cui. Are două pisici (una are 14 ani, a crescut odată cu mine), un câine şi câteva găini. Cu ele îşi umple timpul.
Oricum, e tare fericită şi mândră de noi. Alte bătrâne de prin sat se plâng de nepoţii lor, iar ea se laudă că noi o vizităm, o pupăm şi stăm cu ea.

La buni mă simt copil, ori de câte ori aş merge. Cred că şi dacă aş avea 40 de ani şi aş sta pe acolo, tot copil m-aş simţi. E imposibil să îţi uiţi copilăria şi bunicii care te iubesc aşa de mult...

Îmi iubesc mult de tot bunica şi sper să aibă o viaţă lungă şi plină de sănătate.
Nu uitaţi să vă preţuiţi bunicii!

Azi a fost senin şi nu vrea să ningă

Da! Sunt un copil nerăbdător! Mi-e doooor sa ningă. Au trecut trei ierni de când eu nu m-am jucat în zăpadă (la mine în oraş). Îmi place să modelez oamenii de zăpadă, să mă dau cu sania, să mă dau pe derdeluş, să văd tot alb în faţa ochilor, să îmi scârţâie zăpada sub picioare; îmi plac şi momentele în care viscoleşte şi de-abia mi se văd ochii chinuindu-mă să înaintez din cauza vântului; Îmi place fumul care se ridică în văzduh, înspre cerul gri; ce să fac...îmi place iarna - iarnă :)
Abia când va ninge voi avea chef să ascult o colindă, să miros cozonaci şi să aşez globuri şi beteală pe brad.

La cămin, copiii îmi recită zi de zi poezii de genul: "Brăduleţ brăduţ drăguţ/ Ninge peste tine/ Haide, hai în casa mea/ Unde-i cald şi bine/ Pom de anul nou te fac/ Ooo, ce bucurie!/ Cu beteal-am să te-mbrac/ şi steluţe-o mie."
Îmi plac atât de mult. Îmi amintesc că ştiam şi eu zeci de poezii şi le spuneam aproape mereu, ca nu cumva să audă Moşul poezii mai frumoase de la alţi copii.
Oricum în cazul copiilor de azi, totul e diferit. Ei îl aşteaptă pe Moşul cu curiozitate, nu neapărat cu entuziasm. Pentru ei fiecare jucărie adusă de Moşul e una normală, la fel şi dulciurile. Nu mai ştiu să se bucure de lucrurile astea. Părinţii îi alintă foarte mult şi primesc tot ce le trebuie, chiar dacă sunt răi, chiar dacă sunt cuminţi.

Nu prea pot simţi spiritul sărbătorilor. Mi-e silă de preţurile ridicate cerute pentru orice material amărât, sau pentru o sticlă colorată; de cadourile pompoase care se fac într-un concurs continuu şi din obligaţie, nu din suflet; de oamenii care mănâncă cât porcii, şi beau cât cămilele; de femeile care se îmbracă din sute de lei, în loc să dăruiască nişte haine cuiva care are nevoie (măcar în perioada asta). Nu contează...oamenii înghit orice.

Aş vrea ca măcar să ningă, şi sufletul meu să se bucure că e iarnă.

Smaaaaaail

Azi sunt aşa binedispusă. De vreo 4 ore m-a trezit ceasul cu "Island in the Sun" şi acuma ascult The Killers - Human. Auleo ce face muzica din om! Cred că oricât de tristă aş fi, melodia asta m-ar binedispune.

Vine fratele meu din Italia azi. Abia aştept să îl văd. A venit şi în vară, dar nu e suficient. Abia aştept să îl strâng în braţe.

Chiar dacă îmi curge nasul, abia vorbesc, sunt ruptă de oboseală după atâtea zile pline, şi mă aşteaptă vreo 20 de documente de completat, sunt fericităăăăă! Viaţa chiar e faină! Ce ne-am face fără momentele alea triste? Avem mare nevoie şi de ele, că altfel nu am mai şti să le preţuim pe celelalte.

Vă doresc şi vouă să vă simţiţi cum mă simt eu!
Paaaaaa!!! Mă duc să dansez

Te cerți cu fratele tau?

Și eu, stai linștit! Ne certăm din cele mai mici chestii.
El e cu doi ani mai mic decât mine și am impresia că trebuie să am grijă de el. Că sunt responsabilă pentru el. Vreau să o ducă bine și să aibă parte de un viitor luminos și de aceea mă chinui să îl ajut să ajungă undeva. Dar el le ia pe toate sfaturile și criticile mele ca și cum "am ceva cu el". Sunt de acord, îmi pierd și eu de multe ori răbdarea și nu spun ce am de spus pe un ton normal, dr mi-e greu sa îmi fac treburile de zi cu zi și să mai stau și după fundul lui, să îl tot împing de la spate. Mă tem că va face ceva boacăne sau se va cupla cu cine știe ce persoane dubioase.
Se ceartă și cu părinții. Doarme până dupămasa, nu merge la facultate, renunță la multe lucruri din viața lui pentru amărâtul ăla de Counter-strike, nu se obosește să își facă o prietenă, și multe alte chestii.
Sper că timpul îl va ajuta să aleagă o cale bună. Oricum, eu voi fi lângă el, să îl păzesc de la spate. Dacă cumva o să văd ca exagerează în anumite privințe, sper să îl pot "decupla" de la gândurile prostești.

Yippie, we all gonna die!

Îmi place foarte mult engleza (doar de la anul o voi preda) dar încerc să nu o folosesc foarte des deoarece vreau sa fiu înţeleasă (deşi în ziua de azi majoritatea cunosc limba engleză) şi vreau să am un anumit respect faţă de textele mele; să fie ori română - ori engleză. Dar acum nu am rezistat...aşa de bine sună titlul însemnării încât şi azi mi-a apărut de câteva ori prin minte.
Revelaţia acestei postări am avut-o după ce am vizionat clipul ăsta: http://www.youtube.com/watch?v=s5btZWbViPA

Parcă mi-am simplificat sentimentele şi am zis: "care-i faza? de ce se tem unii de moarte? oricum, de ea nu scapă!"
Vreau să dezvolt puţin.
Există atâţia oameni depresivi care se tem de moarte! Nu i-am înţeles niciodată şi acum mi-am întărit convingerea că e un lucru ce nu poate fi înţeles (de fapt, fobiile în general sunt exagerate, dar cred că toţi avem o fobie, doar că nu ne-o cunoaştem). Să revin...
Moartea e întradevăr ceva înspăimântător, dar e groaznic să îţi trăieşti viaţa urându-ţi-o (aşa fac depresivii) şi totuşi fiindu-ţi frică să nu se încheie! Ăia ce se sinucid văd moartea ca pe o scăpare, sau cum zicea Veronika (cea care se hotărăşte să moară): "în sfârşit aveam să primesc răspuns la întrebarea: există Dumnezeu?".
Moartea e la fel ca viaţa. Are şi bune, şi rele! Dacă ne facem un bine, trebuie să îl facem pentru a TRĂI bine (da, m-am luat după Băse) şi nu pentru a nu MURI, pentru că oricât ne-am chinui tot vom muri TOŢI, odată şi odată! Moartea vine şi bine se zice că "toate la timpul lor".
Eu zic să lăsăm de-o parte frica de moarte, să ne trăim viaţa atâta cât apucăm şi să nu uităm să zâmbim :)

Ce apreciez la oameni

Tatăl meu mi-a repetat într-una de când eram mică, faptul că "oamenii sunt foarte valoroşi". Sunt de acord cu el. Niciodată nu poţi şti cum te ajută un anumit om. Informaţia sau ajutorul preţios poate veni de unde nici nu te aştepţi, iar acest lucru mi s-a confirmat de multe ori.
Oamenii sunt empatici şi reacţionează la problemele celor din jurul lor. Nu cred că cineva ar trece pe stradă fără să îşi modifice starea de spirit în momentul în care văd o femeie leşinată pe jos (de exemplu).
Îmi plac oamenii care luptă pentru ceea ce își doresc, oamenii care își dedică viața pentru a-i ajuta pe alții. Ajutându-i pe alții ai șanse să te ajuți și pe tine, în subconștientul tău. Sentimentul de mulțumire și împlinire este neprețuit.
Îmi plac oamenii care își iubesc familia, deoarece familia este singura care nu ne va dezamăgi niciodată și ne merită respectul deplin. Bunicii, părinții, frații...ei ne ajută necondiționat și ne iartă necondiționat.
Oamenii care nu își fac din viață un timp de adunat bani, sunt oameni care știu să trăiască cu adevărat. Oricâți bani am avea tot într-un pat am dormi și tot apă am bea și tot la WC am da-o afară. Același vânt ne mângâie fața și același soare ne încălzește. Aceeași putoare ne lovește la intrarea în anumite cartiere și același cerșetor ne cere bani. Oricât de pline de bani ne-ar fi buzunarele, în esență facem aceleași lucruri, deci nu are niciun sens să ne pierdem timpul plini de stres și fără chef de viață. Unii adună bani toată viața și realizează că nu au avut timp să se bucure de ei.
Oamenii care nu mint sunt de apreciat. Trebuie să suportăm consecințele faptelor noastre și părerilor noastre. Nu există un asemenea lucru ca o "minciună nevinovată". Minciuna ne degradează și ne aruncă într-un labirint al disperării din care nu putem ieși fără să spargem pereții. Adevărul tot se află, deci cel mai bine e să nu amânăm, să suportăm consecințele și să ducem o viață curată, fără minciuni, fără frică și lașitate.
Multe aspecte sunt importante la caracterul unui om, dar e prea mult de înșirat aici. Probabil dacă voi mai avea ocazia, o să mai scriu despre caracteristicile demne de admirat la un om.

Despre muzică.

Nu pot să scriu despre muzică. Adică, pot să scriu dar sunt prea multe de zis ca să îmi exprim bine părerea asupra ei. E ca o religie. Muzica îmi este indispensabilă. Mă ajută să îmi trăiesc clipele fericite şi să trec peste cele triste; reuşeşte să trezească în mine sentimente ce nu multe alte lucruri reuşesc; mă ajută să îmi caut prieteni asemănători (da, am prejudecăţi şi nu aş putea fi niciodată prietenă cu o manelistă); este un refugiu şi o încântare.

Am formaţii preferate, şi melodii preferate. Nu am stiluri preferate, deşi ascult muzică trance de 12 ani. Pe lângă trance ascult mult grunge, pop rock, alternative, shoegaze, indie, etc. Dar nu mă pot cataloga ca o tranceriţă, sau rockeriţă. Chiar mi se pare absurd să spui că eşti un om ce este reprezentat de un gen de muzică. Muzică se mulează după sentimentele tale şi e imposibil ca toată viaţa să asculţi cu plăcere numai un stil de muzică. Probabil, dacă ai avea probleme psihice şi ai fi condus de acelaşi sentiment o viaţă întreagă, ai asculta numai heavy metal, de exemplu.

În fine...muzica e specială pentru oricine, nu numai pentru mine şi mă bucur că se face atât de multă muzică de calitate (exceptând rebuturile industriei muzicale).

Femeile sunt rele

Avem un spirit de luptător în noi, suntem egocentrice, maliţioase, interesate şi materialiste. Asta e sigur! Nu există excepţie. Şi femeile care nu vor să recunoască că au aceste "calităţi", nu pot scăpa, deoarece se vede pe acţiunile lor.
Într-un fel, ar fi scuzabil comportamentul nostru, pt că avem în instinct să ne protejăm copiii, să ne ţinem familia unită şi să asigurăm un trai mai bun. Astfel că, în acest caz, zicala "scopul scuză mijloacele" este una valabilă, deoarece un scop altruist este atins prin multe mijloace egoiste. În interiorul nostru, toate avem intenţii bune şi ne gândim şi la cei din jurul nostru, dar când vine vorba despre familia noastră sau despre propria persoană (asta în cazul în care nu avem familie, pt că familia e mereu pe primul loc pt noi) lăsăm de-o parte chestiile emoţionale şi luptăm ca nişte amazoane (ce suntem!).
Spun toate lucrurile astea, deoarece am ocazia să stau alături de o mulţime de femei zilnic. Deci frate, câte bârfe aud între femei într-o zi, nu aud nicăieri altundeva într-o perioadă de un an! Ne bărfim, ne "lucrăm" pe la spate, ne trădăm una alteia secretele, ne invidiem, încercăm să flirtăm cu partenerii celorlalte, etc etc.

Iar bărbaţii stau pe margine, se lasă conduşi, se uită la meci, se văd la o bere, şi când se plictisesc să ne vadă atât de ocupate cu bârfele şi gătitul, ne înşeală. După înşelat, regretă; bineînţeles.

And the story has a happy end. :)

Vă mândriţi cu meseria voastră?

Atâţia oameni muncesc din greu ceva ce nu le place sau simt că îi înjoseşte. Femeile de serviciu, vânzătorii, ospătarii, măturătorii de stradă; au ei meserii ruşinoase?
Ar trebui să se simtă stânjeniţi când îşi dezvăluie activitatea pe care o fac în schimbul aprovizionării cu alimente şi haine(asta dacă le ajung banii)?

Părerea ma este că orice om munceşte trebuie să fie mândru că este responsabil şi face tot ce poate pentru a-şi îmbunătăţi traiul. Decât nimic, mai bine măturător de stradă. Decât un cerşetor nesimţit care minte zilnic şi face o avere din superficialitatea oamenilor, mai bine un om care luptă să ajungă sus,acceptând pentru început şi o muncă de necalificat. Nu pot să o numesc "muncă de jos", după cum fac mulţi, deoarece orice muncă adusă în folosul comunităţii este indispensabilă. Ce ne-am face fără cei care curăţă toaletele, sau cei care matură kilogramele de gunoi lăsate de inconştienţi după evenimentele publice? Sau, cum puteţi spune că o vânzătoare nu face multe lucruri când ele trebuie să reţină atâtea sume, atâtea nume de alimente, să facă inventarii, să calculeze şi să dea rest bine, şi pe lângă asta, să fie şi amabile cu toţi bădăranii.

Dacă munceşti, înseamnă că vrei să fie mai bine atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur. Fii mândru că ai un loc de muncă, lucrează mult, aşteaptă o promovare şi fă-i loc altui începător.

p.s. probabil unii rămân la aceeaşi meserie o viaţă întreagă. Asta se întâmplă cu siguranţă deoarece nu şi-au dorit cu adevărat să avanseze, însemnând că subconştientul lor s-a obişnuit cu situaţia şi este mulţumit.

Bilet de sinucigaş

Cum ar suna biletul pe care l-aţi scrie înainte să vă sinucideţi?

La una dintre macabrele ştiri apărute pe ProTV la ora 17, se amintea cu stupoare de un bilet neobişnuit al unui sinucigaş, în care scria: "Cel care mi-a aruncat gunoiul acum trei ani în curte, să ajungă ca mine. Mă găsiţi în grădină."
Adică cum? Există un anumit tip de bilet pe care trebuie să îl scrii? Există o modă până şi la biletele de adio?

Totuşi, după cum mi-e firea, m-am apucat să filozofez, şi mă întrebam oare eu ce aş scrie într-un asemenea bilet? Am ajuns la o concluzie. Mi-aş explica gestul pe cât de bine posibil, aş mlţumi oamenilor din viaţa mea, nu mi-aş dezvălui secretele deoarece nu aş face nimic decât să le dau peste cap viaţa celor dragi (daaaa, am secrete), şi aş încerca să scriu nişte cuvinte ce să le întărească relaţiile celor ce ştiu că vor citi biletul meu. Cam aşa mi-l imaginez.
Apoi, după ce aş scrie biletul, m-aş decide că de fapt dracul nu-i aşa negru, că nu trebuie să mă sinucid şi l-aş băga pe foc. :P