Bunicuţa mea

Nu mi-am cunoscut bunicii. Singura pe care o ştiu e buni. Buni mea...
În vacanţe când eram mici, stăteam de la început până la sfârşit la ea. Suntem patru copii şi ne-a crescut pe toţi. Mama cu tata munceau şi buni avea grijă de noi.
Eu seamăn cu ea. I-am moştenit ochii verzi, pomeţii şi forma nasului. Până şi la caracter ne asemănăm; suntem ambiţioase, economicoase, guralive, sensibile şi optimiste.
Îmi amintesc că atunci când eram mică, dormeam în fiecare seară cu ea. Înainte de culcare ne puneam să ne rugăm şi ea ştia o rugăciune tare frumoasă pe care o tot rugam să mi-o zică. Apoi, ne băgam în pat, şi ea îmi citea poveşti, sau mi le spunea din minte. Mă trezeam aproape în fiecare noapte însetată şi mergea mereu să îmi aducă o cană plină cu apă. Era aşa bună apa aia.
A reuşit să nu facă nici o diferenţă între nepoţii ei. Ne-a împărţit dulciurile în mod egal, ne-a croşetat ciorapi la toţi, şi ne făcea la toţi ursuleţi de pâine în cuptor, cu ochi de cărbune şi unşi cu ou bătut pe deasupra (ce buni erau!).
La buni am petrecut o mare parte din copilărie. Îmi amintesc că mergeam cu ea pe câmp sa o ajutăm la treaba (cică) şi făceam mereu baie în şanţurile pline de apă de ploaie; sau luam ştiuleţi de porumb în lapte, cu părul lung, şi îi făceam păpuşi; sau ne căţăram prin copaci să mâncăm flori de acăţ, măcieşe, zmeură sau agrişe. Tot acolo am avut şi cea mai bună prietenă, şi primul iubit (un pupic pe gură, şi făceam schimb de gume Turbo :)) ). Când am început să creştem, mergeam la discoteci şi ea ne aştepta îngrijorată, până pe la 4 dimineaţa.
Auleo, am devenit melancolică!

Oricum, buni mea e super. E o bunică modernă cu care pot vorbi orice şi glumi oricând. Încă e tânără. Are 67 de ani, şi e destul de sănătoasă, din fericire. A avut o viaţă foarte grea, cu o familie rea şi un soţ şi mai rău. Dar acum îi e bine.
Din păcate noi am crescut, şi locuieşte singură. E tot mai singură şi nu-i place. Plânge de fericire când îi spun că merg la ea şi mă aşteaptă cu cele mai bune mâncăruri. Iar în timp ce mâncăm îmi dezvăluie că atunci când e singură nu îşi prea găteşte, pentru că nu are cui. Are două pisici (una are 14 ani, a crescut odată cu mine), un câine şi câteva găini. Cu ele îşi umple timpul.
Oricum, e tare fericită şi mândră de noi. Alte bătrâne de prin sat se plâng de nepoţii lor, iar ea se laudă că noi o vizităm, o pupăm şi stăm cu ea.

La buni mă simt copil, ori de câte ori aş merge. Cred că şi dacă aş avea 40 de ani şi aş sta pe acolo, tot copil m-aş simţi. E imposibil să îţi uiţi copilăria şi bunicii care te iubesc aşa de mult...

Îmi iubesc mult de tot bunica şi sper să aibă o viaţă lungă şi plină de sănătate.
Nu uitaţi să vă preţuiţi bunicii!