Azi sunt tristă

Nu ştiu de ce...m-am trezit bine, zi senină, lucruri propuse duse la bun sfârşit, dar spre seară m-a apucat melancolia...
Parcă nu-s prea mulţumită de ce am, dacă mă uit în jur...sau poate au alţii prea mult şi greşesc încercând să mă compar cu ei. Poate că-s tristă că nu merge chiar aşa uşor cu licenţa pe cât m-am aşteptat; poate mi-e dor de prea multe lucruri; poate sunt doar obosită, sau poate chiar am motive serioase să fiu tristă.
Există motive serioase să fii trist? Mereu am fost de concepţia că NU. Că e doar o pierdere de timp şi că trebuie să alegi veselia în loc de tristeţe, în orice circumstanţe. Dar totuşi, sentimentul ăsta ne cuprinde câteodată şi parcă e bine, parcă îşi are şi el locul lui.
Am obosit să fiu mereu veselă, să îi încurajez pe alţii, iar ei să mă vadă ca pe o persoană puternică la care pot apela oricând pentru sprijin. Am obosit să fug de gândurile negative şi iată că acum le dau voie să mă învăluie.
Mi-e dor să fiu iresponsabilă, să dorm zilnic până la 10, să am ca singură grijă zilnică modul în care mă voi îmbrăca la plimbare, ce voi mânca azi, sau cu cine să mă relaxez în vreun local anume. Mi-e dor să greşesc şi să nu am mustrări de conştiinţă, să văd oameni trişti pe stradă şi să nu îmi pese de ei, să nu mă intereseze ştirile, să nu interpretez atâta lucrurile, să mă bucur de ziua de azi fără să mă gândesc la cea de mâine. Dar, cel mai dor îmi e de oameni. De oamenii importanţi din viaţa mea cu care nu mai am timp să stau. Mi-e atât de dor de ei, încât nişte simple gânduri m-ar putea face să plâng. Cu mulţi nu mai apuc nici să schimb 2 cuvinte, pe unii nu i-am vazut de ani întregi, de alţii nu ştiu absolut nimic, alţii nu mă recunosc, noi care altădată eram prieteni foarte apropiaţi. Ce face viaţa asta din oameni...cum îi schimbă şi îi obligă să aleagă. Nu-i corect, dar cu siguranţă există un rost pentru care toate astea se întâmplă.
Ştiu că stările îmi sunt trecătoare, dar uneori chiar le simt la intensitate maximă...

De ce îmi place muzica trance

Despre muzică în general mi-am exprimat părerea într-o însemnare anterioară. Dar, pentru că muzica trance este extrem de specială în viaţa mea, şi o ascult de vreo 12 ani, îmi permit să vorbesc puţin doar despre ea şi să-mi argumentez părerea. Muzica trance este cel mai special tip de muzică ce există şi nu este ascultată de oricine!
În primul rând vreau să subliniez faptul că sloganul: "trance is not music, trance is a state of mind" (trance nu e doar muzică, trance e o stare de spirit) este foarte corect. Când vorbesc despre muzica trance mă gândesc automat la senzaţia, la sentimentele şi la starea de spirit ce ţi-o crează.
Gândurile-ţi încep să alerge, senzaţii de tot felul îţi trec prin corp, privirea se pierde, începi să te relaxezi profund, visezi, eşti fericit, te detaşezi de tot ce înseamnă viaţa de zi cu zi, simţurile ţi se ascuţesc, începi să vezi altfel lucrurile, simţi că trăieşti...e ca un drog...intri în transă...pluteşti...
Nu înţeleg de ce se spune că muzica electronică nu e muzică. Şi ea e foarte gândită. Şi pentru compunerea ei s-au ales sunete, note, combinaţii, treceri, versuri (extrem de profunde). Şi din muzica electronică ai ce învăţa. Şi ea rămâne în istorie. Melodii precum Robert Miles - Children, Eifel 65 - Blue, Faithless - Insomnia, ATB - Don't Stop, Alice DeeJay - Better of Alone, (şi multe altele) vor fi ascultate cu aceeaşi plăcere şi de viitoarele generaţii. Asta înseamnă muzică de calitate, nu? O muzică ce reuşeşte să învingă trecerea timpului şi să se impună în faţa altor oameni.
Cât despre starea de spirit, ea este indusă doar de sunetele astea şi este o stare ce nu multe alte lucruri pot să ţi-o creeze. De aceea, cei care nu înţeleg acest stil şi nu l-au ascultat niciodată cu adevărat, ajung să facă afirmaţii de genul: "toţi trancerii sunt nişte drogaţi". Adevărul e că muzica aceasta e ca un drog şi poţi ajunge dependent de ea. De fapt, oamenii ajung dependenţi de tot ce le place, aşa că nu e prea relevant. Oricum, pentru mine muzica trance este ceva special deoarece ea nu te ajută numai să te exprimi, ci şi să te regăseşti, să atingi un nivel superior al existenţei tale...e ca un moment de meditaţie profundă. Şi nu orice melodie face aşa ceva. Poate muzica clasică mai reuşeşte. Condiţia ce stă la baza atingerii acestei stări de spirit este simplă: trebuie să ASCULŢI. Nu ajunge doar să auzi, trebuie să înţelegi ce îţi mângâie urechile şi să te laşi dus de val. Odată ajuns în transă, sigur vei dori să experimentezi din nou.
Oamenii ce crează muzica asta sunt artişti desăvârşiţi cu suflete deosebite, şi cu o gândire profundă. Dar oamenii ce o crează, nu cei ce o imită.
Consider că adevăraţii compozitori de muzică trance, sunt acei de la început...din pacate, acum nu se mai aduce nimic nou, totul este doar muzică de mâna a doua. Deşi nu ar trebui privit aşa lucrurile. Cei care s-au născut acum 20 de ani şi vor să creeze azi muzică trance, ar avea probabil aceleaşi capacităţi de a "reinventa" trance-ul, dar ghinionul lor este că s-au născut prea târziu. Acum vor fi acuzaţi de plagiat.
Poate nu ar trebui să ne gândim atât la trecut, la prezent sau la viitor. Ar trebui să ne bucurăm de muzica de calitate ce apare şi ceea ce dăinuie, şi să respectăm valorile înalte ale omenirii.
Trance is my...serenity.


http://www.youtube.com/watch?v=KyO-n0UEvfY&feature=channel_page

Mesaj efemerităţii

Tu pari să ai putere când vine vorba de...orice. Pari să ataci oamenii, animalele, obiectele, visele, speranţele, privirile, sentimentele; să asupreşti ce-ţi iese-n cale şi să ne însărcinezi cu-n gust amar, un gust pe care azi, îl numim melancolie.
Dar află că noi te atacăm! Eternitatea ţi-e duşman, iar ea nu e doar o iluzie. Ea este reprezentată de-un singur cuvânt: AMINTIRE. O să ies pe frontul întâi al acestei bătălii cu trecerea timpului, şi-am să-ţi arăt că pot (şi ştiu) să-mi amintesc! Îmi voi aminti de toate la un moment dat. Îmi voi aminti de ziua de mâine, de gândurile de azi, de sentimentele de ieri...Îmi voi aminti de oamenii ce au trecut prin faţa mea, de cei care au stat cu mine, şi de cei care vor veni...Îmi voi aminti de aromele ce m-au condimentat, de muzica ce m-a făcut să mă-nţeleg, de cărţile ce mă învaţă, de natura ce mă găzduieşte...Îmi voi aminti de toate la un moment dat...
Noi nu uităm, ci doar punem de-o parte. Noi nu renunţăm, ci doar amânăm. Noi nu distrugem, ci doar testăm. Iar oamenii...e clar că ei nu mor niciodată! Niciodată! Sunt sigură de asta! Orice copil, orice adolescent, orice adult, orice bătrân a existat vreodată, va exista mereu. Toţi ne lăsăm amprenta asupra vieţii, toţi influenţăm această lume, ce evoluează-n continuu.
Aşa că lasă oamenii să trăiască şi să se bucure! E pentru totdeauna, e necondiţionat. Existăm acum, vom exista mereu.
Efemeritate...eşti doar trecătoare!

Prietena mea cea mai bună

Din fericire nu am o mulţime de "prieteni", aşa cum au alţii. Ştiţi cum se zice "tot ce-i prea mult strică" şi cred că în cazul prieteniilor zicala asta se aplică. Am nevoie de cunoştinţe, dar nu am nevoie de prieteni mulţi. E de ajuns unul şi bun.

Când am intrat în anul I de facultate, am fost sigură că nu voi avea nici un prieten. Prietena mea cea mai bună tocmai se mutase la Cluj iar eu ştiam că era greu să mai găsesc o persoană ca ea. Rămăsesem la facultatea din oraşul meu, unde grupa era formată din femei cu vârste cuprinse între 30-50 de ani. Erau vreo 4 fete mai tinere, dar 3 erau cu siguranţă maneliste, iar cealaltă mult prea introvertită să pot schimba ceva cuvinte cu ea, plus că se înscrisese la facultate cu mama ei. (mă gândeam că precis e o ciudată, de care trebuie să mă feresc).
Totuşi, într-o pauză, era o zi caldă de toamnă şi am ieşit în curte şi m-am aşezat pe o bancă. În apropiere de mine era şi ea cu mama ei. Am intrat în vorbă, şi am început să tot vorbim. Şi am vorbit, şi am vorbit, şi am vorbit. Nu îmi venea să cred cât de multe avem în comun şi cât de bine ne înţelegem. Din ziua aceea, am fost nedespărţite. Am aflat că ea nu e deloc introvertită ci pur şi simplu selectează oamenii cu care vorbeşte.

Prietena mea cea mai bună este persoana care are toate calităţile ce le caut la un prieten. Nimic, dar absolut nimic, nu-i lipseşte! E sinceră, veselă, degajată, cu simţul umorului extrem de dezvoltat, de încredere, şi în primul rând inteligentă. Totuşi, suntem firi foarte diferite. Şi mereu glumim, spunând că noi de aceea ne înţelegem aşa bine că eu sunt cea care o aduce pe ea cu picioarele pe pământ, iar ea e cea care ma mai scoate din monotonia vieţii. Nu ştiu ce m-aş face fără ea. E ca o a doua soră pentru mine.
Nu pot să spun de câte ori m-a ajutat, şi niciodata nu m-a dezamăgit. Mereu a fost alături de mine şi mi-a oferit tot ce avea ea mai bun. Mi-a suportat plângerile şi criticile pe care i le fac in permanenţă, mă iartă ori de câte ori aş greşi, şi are un mod unic de a privi viaţa, un mod din care am foarte multe de învăţat chiar şi în prezent. Îi sunt foarte recunoscătoare şi sunt sigură că nu am să o uit niciodată. Chiar dacă viaţa desparte oamenii, caracterele se schimbă şi problemele vieţii te fac să uiţi uneori de cei importanţi din viaţa ta, pentru mine, prietena mea cea mai bună este şi va rămâne una dintre cele mai importante persoane.

Iată că viaţa m-a surprins şi în cazul acesta. Eram sigură că nu îmi voi mai găsi o prietenă, şi ea mi-a oferit-o pe tavă. Alţii se chinuie luni întregi să creeze o legătură, dar între noi legătura a existat din prima zi.

Mulţumesc, nebuna mea! :D

Pentru tine: http://www.youtube.com/watch?v=NuxS-9t3tnY

Ziua de 8 martie

Pentru că în jurul meu mişună florile, inimioarele şi viaţa mea s-a transformat într-una alb-roşie, trebuie să amintesc aici de momentul ăsta. Ştiu că e doar începutul şi că mă aşteaptă de acum încolo astfel de evenimente în fiecare an, dar deocamdată nu m-am săturat de ele.

Nu văd nimic superficial într-un mărţişor, nimic rău într-o serbare de 8 martie, nimic degradant în oferirea unui cadou educatoarei/învăţătoarei/profesoarei. Puritatea gestului, simbolul său, este unul ce merită dus mai departe. Să fie o tradiţie. Să fie celebrate femeile, şi ca mame, şi ca profesioniste, şi ca surori, şi ca iubite. Şi să fie acest lucru, măcar într-o zi pe an.

Serbările au un scop nobil. Sunt bune şi pentru dezvoltarea copilului, şi pentru a întări relaţia specială dintre o mamă şi copilul ei. De câte ori are o mamă ocazia să audă versuri de genul: "de dragul tău pământul de ghiocei e plin, şi vin cocori în zare şi cerul e senin", sau "mama mea pe buze are leac necunoscut, orice m-ar durea îmi trece doar cu un sărut. Mâinile şi vocea-i poartă vraja vrăjilor, când mă culc, ea mă mângâie, eu adorm uşor.". Cum să nu ţi se umple sufletul de mândrie, şi ochii de lacrimi, când vezi că ai un copil alături de care ai suferit şi pentru care ai făcut sacrficii, şi care acum te răsplăteşte cum ştie el mai bine?

Iar cadourile alea, oferite femeilor, nu trebuie să fie considerate ca o povară. O femeie nu cere neapărat ceva foarte scump, ea cere gesturi, puţină recunoştinţă. (cele care vor o maşină în loc de mărţişor nu pot fi numite femei).

Sunt multe de zis, dar mă opresc aici. Şi vreau să reamintesc că sărbătoarea aceasta este una nobilă. Din păcate în ea începe să se vadă numai stres, obligaţii şi pretenţii exagerate din partea femeilor. Păcat...imaginea asta o arată televiziunea, iar oamenii uită că le stă în putere să schimbe lumea, şi nu trebuie să se lase conduşi de nişte idei, doar pentru că ele apar pe marele ecran. Nu cred că dacă un soţ merge la soţia lui cu o lalea/ghiocel/zambilă, aceasta i-o va arunca în faţă şi-l va face nesimţit.

La mulţi ani femeilor de 8 martie! Te iubesc mămico, bunico, surioaro!

Dintre versurile româneşti preferate...

Încerc să scriu mai jos, o listă cu versurile ce înseamnă mult pentru mine. Versuri în care m-am regăsit de multe ori şi pentru care simt că s-a muncit mult. Profunde, pline de semnificaţii, complicate, misterioase şi în primul rând, originale.

O să încep lista asta cu versurile din "Pentru inimi" a lui Şuie Paparude:

"pentru că sunetul ajunge
din difuzoare până-n sânge,
pentru că inima ta moare
atunci când sunetul dispare"

Apoi, trebuie neapărat să amintesc de inteligentele versuri ale celor de la Travka, din melodia "Cum te simţi", trupă ce din păcate s-a despărţit, dar eu încă mai sper să se reunească şi să ne mai încânte cu palmaresul lor:

"tu nu ai, tu nu ai cultura sentimentului
eu nu am cultura ...sentimentului

ce-ai face dacă într-o zi mi-aş lua capul în mâini
şi ţi-aş striga în ureche cu buzele lui (cum te simţi)

Cântecul meu preferat este vïaţa ta."


Cei de la Taxi, chiar dacă sunt ei modeşti şi se consideră mediocri în scrierea versurilor, eu sunt de părere că au dintre cele mai profunde versuri din muzica românească. În melodii precum "Prea sus", "Nebunia furtunii", "Ploaie pe mare", se ascunde atâta romantism, atâta profunzime încât unii ar trebui sa le citească, nu doar să le asculte...e poezie curată...
Mai jos, amintesc de versurile din "Cineva înaintea ta", o adevărată declaraţie de dragoste, cu o viziune nouă adusă asupra relaţiilor.

"N-ai cum
Sa te prefaci ca nu exist.
N-ai cum
Sa spui ca vii si sa nu mai vii niciodata.
N-ai cum
Sa uiti ca e ziua mea.
Cineva, inaintea ta, era experta in asa ceva.

Asa ca n-ai cum sa ma ranesti.
Cineva a facut asta deja, inaintea ta.
N-ai cum sa ma ranesti,
Dar ai putea, in schimb,
Sa ma iubesti ..."

Bere Gratis nu au avut foarte mare succes, însă eu consider că au avut melodii de calitate şi versuri gândite. Plus că săracul solist, nu mai ştiu cum îl cheamă, are probleme cu fetiţa lui, si nu îl prea ajută lumea. Dintre versurile lor, îmi amintesc de frumoasele metafore din melodia "Câmpuri de luptă".

"Doar ochii vorbesc şi buzele tac
Iar părul bălai e nemângâiat
Doar ochii vorbesc şi inima ascultă
Obrajii tăi îmi par un câmp de luptă."

Chiar dacă nu eram eu foarte mare când erau în vogă, Pasărea Colibri mi-a ajuns la suflet. Cred că anii 80 erau nişte ani grozavi. Până şi modul în care se revoltau prin versurile lor era unul special. Apar jocuri de cuvinte, texte optimiste, vesele, şi care emană energie. Mi-e greu să aleg ceva concret de la ei, dar totuşi, melodia "Ploaia care va veni" este una edificatoare:

"Ni-e lehamite de marşuri, de tromboane şi plocoane,
De blazoane, de canoane şi fasoane.
Fiindcă banul şi prostia sunt pericole morale
Circul vieţii ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheamă a pustiu,
Din cer cad păsări albastre şi totuşi nu-i prea târziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercăm să facem noi
Un oraş fără păcate. "

Ar mai fi multe versuri ce merită amintite, dar voi face asta şi într-o postare ulterioară.

Muzica nu e desăvârşită fără versuri.

Cum îţi dai seama?

Câteodată mă enervează viaţa asta, deşi ştiu că ăsta-i farmecul ei.
Cum îţi dai seama care-ţi sunt priorităţile? Tu ai impresia că ai stabilit un sistem clar de valori şi imediat apare ceva in viaţa ta ce îţi dă tot planul peste cap. Cum ne putem pregăti pentru o asemenea "revoluţie"?
De cele mai multe ori avem impresia că de fapt noi controlăm totul, când colo viaţa mereu ne trage câte o palmă şi zice: "nah, vezi? tot eu fac cum vreau, tu supune-te şi aşteaptă cu răbdare să vezi ce se va întâmpla!"

Acum eu trebuie să mă supun sentimentelor de care am fugit. Să aştept ca lucrurile să evouleze sau să involueze. Fie ce-o fi. Nu? Faptul că eu nu mai fac în perioada asta nimic din ce-am plănuit, nu contează, aşa-i? Contează că trăiesc...desigur....