Suntem singuri

Azi am realizat că oricât ne-am zbate, oricât de mult am încerca să avem pe cineva lângă noi, într-un final, ne trezim singuri. Murim singuri, trăim singuri, simţim singuri.
Totul depinde de noi.
Propria persoană face alegerile, le simte, şi le suportă consecinţele.
Oamenii pleacă de lângă noi. Mulţi oameni sunt acum în viaţa voastră şi peste 10 ani nu vor mai fii. Până şi părinţii pleacă, într-un fel sau altul.
Iar într-un final, când ne punem în pat, seara, să dormim, tot singuri visăm.
Cea mai grea luptă în viaţă nu e lupta pe care o purtăm cu alţii, ci lupta pe care o purtăm de unii singuri, cu noi înşine.
Totul duce-nspre singurătate. Oare e adevărat lucrul acesta? Oare e trist? Nu ştiu...cert e un lucru - acum sunt tristă.

Confuză

Oare ce va fi?
Cum poţi să ajuţi un om să se schimbe, fără să îl superi?
Cum poţi să-i spui adevărul în faţă şi să încerci să îţi susţii părerea, fără să îl superi şi să-l jigneşti, deoarece îl iubeşti?
Sunt tristă...nu mai ştiu ce să fac. Văd cu ochii mei cum un om se schimbă. Şi nu e o problemă că se schimbă, ci că se schimbă într-un mod aparent negativ. Tot ce încerc să fac este să îi deschid ochii, dar acea persoană se supără. Ştiu...nu sunt atotştiutoare şi este posibil să greşesc, dar eu am nişte dovezi, argumente care nu îmi sunt anulate cu nişte contraargumente. Aş vrea să mă înşel, dar de cele mai multe ori am dreptate când vine vorba de oameni.
Sper să fie bine...

În altă ordine de idei, trebuie să mă laud puţin. Am găsit o soluţie foarte bună să merg la mare pe bani puţini. Sunt apartamente de inchiriat la un preţ mic. Voi sta într-un apartament cu doua camere, complet mobilat şi utilat în stil occidental, în centrul staţiunii Neptun, cu doar un milion pe noapte. Gândiţi-vă că mergem 4 persoane, deci ne costa 25 de lei de persoană. Vom sta zece zile. Este foarte rentabil. Drumul mă costa din păcate 250 de lei pentru că nu mai am permis CFR. Mi-e foarte greu să dau bani pe biletele de tren ţinând cont că toată viaţa mea am avut gratuitate. Asta este. Nu mai am "calitatea: copil".

De prin suflet adunate

Toate se întâmplă la timpul lor. Am de ce să mă bucur.
Îmi ajunge o simplă privire de la ochii lui căprui și mă topesc. Parcă zâmbește mereu. Îmi inspiră veselie, pace, liniște, încredere. Simt că îl merit și el mă merită.
Mâine vom împlini zece luni de când suntem împreună. Nu e mult, dar nici puțin. În tot timpul acesta am simțit că am atins un nivel superior al fericirii, o zonă pe care nu o cunoșteam până nu m-am lăsat dusă de val, în brațele lui. Îl simt când e trist și știu cum să-l fac să zâmbească. Îi înțeleg gândurile și știu cum să-l încurajez să fie sigur de ele. Îi cunosc nevoile și încerc să i le satisfac. De ce? Pentru că merită. De zece luni ne atingem, ne auzim și ne privim zilnic, însă niciodată nu m-a dezamăgit. Nimic nu a fost sub așteptările mele. El îmi mângâie simțurile, se gândește la nevoile mele, mă protejează, se sacrifică pentru mine, mâinile lui îmi arată că mă pot ține dacă voi cădea, mă ascultă, mă înțelege, are încredere în mine, în viața de zi cu zi se zbate să ajungă unde dorește dar când e în brațele mele renunță la toate și mi se dedică, mă încurajează, este calculat, amuzant, optimist, realist...nu pot să spun tot ce am de spus despre el, pentru că tot scriind aici nu pot să cred că le are pe toate acestea...și el chiar LE ARE!
Închid ochii și simt căldura soarelui. La vară vom sta împreună pe nisipul încălzit de soare și vom visa împreuna. Vom simți briza și vom zâmbi.
Ascult melodia și mă gândesc la el. Fiecare acord muzical mă duce cu gându-nspre el.
Sunt fericită...
Sunt fericită...
Sunt fericită...

Am fost îngrijorată pentru cățelușa mea. A mâncat, dar de vreo două zile stătea tot în cușcă, protejându-și jucăria de parcă i-ar fi puiuț. Probabil va trebui s-o duc la împerecheat. S-a pricopsit și cu niște purici de care mă chinui s-o scap. E husky, are blana foarte deasă și nu știu ce să mai fac cu ea. I-am pus picături, dar nu au avut niciun efect. Aștept să vină ziua de mâine să-l sun pe veterinar. Mi-e rușine să îl deranjez duminica pentru ceva ce nu e chiar o urgență. Și așa e foarte amabil și vine gratuit cu mașina până la mine, dacă e nevoie de ceva.
Ai mei sunt plecați în Italia pentru o săptămână. Sunt singură cu fratele meu. Ieri ne-am certat. Ca de obicei, ne certăm non stop. Sper că nu suntem noi diferiți și fiecare soră se ceartă cu fratele ei. Oricum il iubesc, deci nu ar fi certurile o mare problemă, dacă nu m-ar prost dispune vreo două ore. Pierd timp prețios din viață, în care aș putea zâmbi cu gura până la urechi :D.
Am fost pentru trei zile la Cluj. Fratele meu a condus și ne-am cam temut să nu avem probleme cu mașina, că face ceva figuri filtrul de aer. A urcat pe serpentine. Și a condus foarte bine. Am avut noroc că am avut GPS pentru că tare greu am dat de aeroport. În Cluj am mers prin Polus și în rest am stat în casă și m-am jucat online Bloppy. Am gătit, am jucat cărți, am povestit și am dormit muuuult.
Într-un fel a fost bine că a fost grevă, că m-am mai relaxat și eu. Dar am pierdut bani și nici nu am rezolvat nimic. Profesorii s-au făcut iar de rahat. Mă bucur că scap de învățământ. Mai bine mă duc și lucrez undeva în domeniul privat. Cel mai rău îmi pare de materie în sine, de copii, de ideea de dascăl. Mi-ar plăcea să pot educa elevi, să îi ajut să o ia pe un drum în viață. Școala e și va rămâne importantă, oricât ar încerca cei de sus să își bată joc de ea. de mică îmi doresc să predau, deci voi reveni la catedră. Aștept doar să se liniștească apele.
E duminică. E 19:02 și eu sunt singură în casă. Pisica doarme lângă mine, acum o oră am fost la plimbare cu câinele prin parc, unde sunt manifestații de 1 iunie (ce le mai place oamenilor să petreacă :D ), afară e foarte cald, ascult Nic Chagall - This moment, am deschis messul unde Alexandra așteaptă un răspuns, mâine merg la școală, și m-am cam plictisit să scriu.

Masa

Sunt fericită.
Ascult Chicane - Poppiholla.
Trebuie să recunosc că înainte de-a asculta această piesă, eram tristă. Încă odată, muzica mi-a dovedit ce poate face pentru psihicul uman.
Lumea e frumoasă. Ne poate impresiona orice dacă ne dorim. Orice poate fi remarcat și nu doar trecut cu vederea. Uitați-vă la masa din camera voastră. E făcută dintr-un lemn. Prin câte a trecut acel copac până să ajungă un lemn șlefuit? Cine a pus mâna pe lemn până l-a transformat în masă? Câte persoane te-au vizitat si au atins acea masă? Și toate aceste întrebări de la o masă...Ăsta e un exemplu că orice, orice, orice ne poate oferi o clipă de meditație. Să ne detașăm de problemele zilnice și să privim dincolo de aparențe.
Melodia asta o aud la reclama de la Discovery Channel în care se promovează per ansamblu emisiunile lor. Când am auzit-o prima oară, am deschis ochii mari și am privit în jur. În mine a crescut un sentiment, de la o mică mărgea până la un big bang. Era fericirea. Zăcea în mine și aștepta un moment perfect în care să-și facă simțită prezența. Și nu mi s-au rezolvat problemele...și nu s-a schimbat nimic de acum 10 minute când eram tristă... Pur și simplu am decis că vreau să fiu fericită, pentru că merită.
Lăsați tristețea de-o parte! Merită să fiți fericiți. Pentru masa din casa voastră, pentru furnica harnică ce se plimbă acum prin pământ, pentru norul care mângâie cerul, pentru avionul care lasă o dungă albă pe cer, pentru multe. Pentru tot ce înseamnă viață, fiți fericiți!

E aprilie deja. Mai am două luni din anul ăsta școlar. Am început să realizez că parcă sunt în transă. M-am autohipnotizat, ca să pot trece de stresul școlii. Parcă tot anul a fost un vis pentru mine. Niciodată nu am obișnuit să îmi doresc să treacă timpul, dar acum număr fiecare zi...am până și un calendar pe care bifez câte zile au mai rămas. E ciudat, mă simt ciudat și mă întreb dacă oare e normal ceea ce fac.
Oricum, sunt sigură că niciodată nu am așteptat vara așa cum o aștept acum. Și...o aștept din mai multe motive.
Marea...iubesc marea, valurile, cerul albastru, briza mării, nisipul cald, cearceaful umed, ochelarii de soare și căștile din urechi cu muzica trance învăluindu-mi simțurile...
Afară plouă, dar tot simt ca e primăvară și de data asta chiar simt că fiecare zi care trece mă duce mai aproape de vară.
Am facut un poster pentru cineva drag, cu Big Ben. Mi-a luat cam cinci zile să mă decid la o imagine perfectă. Am găsit una cu greu și sunt mulțumită. Am vrut ca lumea să rămnă cu gura căscată când vede posterul, și am reușit.

Cam atât pentru azi.

Deja e miercuri

Îmi place ziua de miercuri. E mijloc. Îmi place echilibrul, lucrurile medii. Sunt de acord cu zicala: tot ce e prea mult strică...și de-i prea mult bine, și de-i prea mult rău.
De duminică ascult Paul van Dyk - Home. Am găsit-o din greșeală. Îmi place. Aduce în versuri contraste, contraste menite să scoată în evidență prostia în care trăim. De exemplu: "People build their churches and their wars". Cred că ajunge citit și se înțelege ce vrea să zică.
Acum mănânc cartofi la cuptor cu aripi. Îmi plac mai mult aripile decât pulpele de pui. Poate vreau să zbor...haha.
Mă enervează că amețesc. Am fost în concediu că am amețit, am luat tratament și pe parcurs m-am simțit mai bine. Acum am început de unde am pornit. Îmi mișc capul și simt că plutesc. Deja mă distrează senzația. Parcă aș fi beată. Bine că nu e genul de amețeală care să mă facă să leșin.
Tata e răcit.
La școală a fost bine. Timpul trece repede. Mă distrează să văd cum dimineața când merg la școală e înghețat, pe când ajung la școală ninge cu fulgi mari, iar pe când ies de la școală e soare și cald. Distractivă vremea asta de primăvară. Cred că cei meteosensibili sunt în culmea fericirii.
El mi-a desenat lalele. Știe că sunt florile mele preferate și dacă tot e anotimpul lalelelor...de ce nu? Îmi place să văd liniile trasate de el și să știu că le-a făcut cu gândul la mine. Fiecare umbră, fiecare schiță, nuanță, formă...A muncit, cu drag, pentru mine, cu drag...
Mi-ar plăcea să știu mai bine limba germană. Engleza e plictisitoare. Acum parcă îmi pare rău că nu am fost mai atentă în cei 12 ani de germană pe care i-am făcut. De fapt, nu parcă...sigur! sigur îmi pare rău. Îmi pare rău pentru toate orele pierdute la care nu am fost atentă. Acum par atât de multe informații, dar dacă le-aș fi asimilat pe parcursul celor 16 ani de școală, aș fi fost un mic geniu. Păcat că oamenii abia atunci realizează ce au greșit, după ce s-a terminat. Dar, asta ne face oameni...dacă nu am face greșelile astea, am fi roboți, ceea ce de altfel, e tot neplăcut.
Oricum, am uneori imboldul de a-i stresa pe copii să fie atenți la fiecare oră. Fiecare are importanța ei. Uit că nimeni, niciodată nu va învăța din greșelile altora. Probabil ne vor impresiona greșelile altora, dar nu ne vor schimba cu mult.
În fine, de la o pălăvrăgeală la alta...
Pe data viitoare.

consolare

Mă enerveaza ca e duminică. Ce multe mă mai enervează pe mine când scriu aici. Tot timpul îmi amintesc de neplăceri. E bine ca-mi pot striga în gura mare problemele...macar aici am impresia că cineva chiar le citește, le înțelege sau le ascultă. Oricum, în viața de zi cu zi de cele mai multe ori vorbim cu pereții pentru că fiecare are atâtea probleme încât nu mai știe să se gândească la persoana de lângă el. Povestesc o întâmplare și observ că persoana de lângă mine se uită la pereți, se uită în gol, probabil îngrijorându-se despre ce treburi are de rezolvat în viitorul apropiat.
Mă enervează că e duminică. Am fost mai mult de o săptămână în concediu medical iar de mâine începe școala...pff, urăsc școala aia, urăsc copiii ăia...și nu credeam că o să zic vreodata așa ceva. Nu am să dau aici detalii, dar îi urăsc, și totuși îmi e foarte milă de ei. Uneori îmi vine să urlu, să plâng, să fug, să mă ascund, să spun că cedez, renunț. Dar nu sunt o dezertoare. Daca viața m-a pus în fața acestei școli, a avut ea motivul ei. Mă tem că n-o să fac față...oare o să fac față? Mă consolez cu gândul că fiecare secundă care trece aduce vara mai aproape...vacanța...clipa în care îmi primesc cele trei luni de pauză binemeritată.
O să fiu bine...sper...bănuiesc...vreau să fiu bine...și...fac AMR-ul.

Ieri noapte s-a luat curentul. Azi noapte a fost bine. Am dormit dusă. Mă bucur că am reușit să conduc mașina, deși ploua și era noapte. Din fericire nu era aglomerat, și am reușit să mă folosesc de oglinzile retrovizoare când am făcut parcarea cu spatele. Mă sperie parcările. Ar trebui să-mi fie rușine. Am de 4 ani permisul de conducere și pe mine încă mă sperie parcările. Bine, nici nu am multe persoane care să mă încurajeze să le fac, pentru că la urma urmei, trebuie timp sa încurajezi pe cineva cu ceva, și cum ziceam mai sus, lumea nu mai are timp. Plus ca tatăl meu conduce foarte des...e mai ușor să fii e scaunul din spate și să te uiți la drumul care îți fuge pe lângă mașină, la peisajele care se apropie și se îndepărtează, la linia orizontului, atât de frumoasă...Nu știu când voi conduce cu adevărat, dar știu că dacă e nevoie, pot conduce...îmi ajunge gândul acesta.

La televizor este Happy Hour. Înainte de asta am auzit minunatele știri. Nu mă mai impresionează cu nimic. Bine, nu că înainte eram nu știu cât de curioasă de ce se întâmplă în lumea asta la TV, dar acum chiar nu mă mai interesează. La știrile alea plictisitoare arată numai crime, sinucideri, chestii nasoale...cred că ăștia fac tot posibilul să deprime populația țării noastre. Dacă mă gândesc la câte probleme avem în viața de zi cu zi, îmi vine să îi iau și să îi dau cu capul de pereți pe idioții ăștia de regizori/prezentatori/reporteri care își bat joc de sufletele românilor. Măcar la televizor să vedem știri pozitive care să ne facă să credem că sunt șanse la o condiție mai bună. În fine...
Am mâncat spaghete, semințe, supă de pui și încă ceva, dar chiar nu îmi amintesc. Am luat medicamente dar încă mă doare gâtul. Mi-am pregătit schițe pentru școală, am pictat unghiile mamei mele. Și le-a făcut roz iar eu i-am tras trei dungi negre dintr-un colț al unghiei spre mijlocul ei. Îi place. Mă bucur. De obicei nu îmi ies bine, le greșesc și trebuie să le șteargă. Se enervează, le șterge și și le face într-o culoare simplă, sidef.
Afară ninge dar la "Vremea" a arătat că de mâine se va încălzi. Abia aștept să simt că e primăvară.
Aseară m-am uitat la Just Married și am râs bine. Îmi place filmul. Îmi pare rău de săraca Brittany Murphy. Am vrut să revăd și Eurotrip dar mi-am dat seama că îmi amintesc toate fazele, așa că probabil era timp pierdut. Plus că, mai mult am râs la Boat trip decât la Euro Trip. Probabil sunt mai amuzanți homosexualii. Cine nu ar râde de un bărbat cu unghii si coadă de păun?
Ei, uite că am mai postat o însemnare.
Multe prostii trec prin mintea mea. Dar sunt prostiile mele și îmi plac.
Mâine probabil urmează o nouă însemnare.
Cică "Blog în care se scrie rar".

Surprinsă

Spre surprinderea mea, m-am trezit de dimineață cu gândul la blog. Mi-a plăcut că am scris aici, așa că probabil o să mai debitez niște chestii din când în când. Probabil ceva mai des decât până acum.
Mă doare gâtul. Primăvara asta, prefăcătoria asta de primăvară, mă enervează. De câte ori ies undeva nu știu cum să mă îmbrac...dacă mă îmbrac mai gros mi-e prea cald și dacă mă îmbrac prea subțire mi-e prea frig...greu de decis...așa ca ieri am ieșit îmbrăcată prea subțire, păcălită de soarele de afară și azi dimineață m-am trezit cu o durere nasoală în gât. Când înghițeam, când deschideam gura, sau cand vorbeam. Acuma regret că nu m-a dus mama la scos de amigdale, când eram mai mică. Totuși, se spune că avem nevoie de amigdale, conform ultimelor descoperiri, așa că de fapt m-a salvat.
Și, amintindu-mi de opreația de polipi pe care am avut-o, mă amuz...m-au băgat într-o sală rece, monotonă, cu pereți gri. M-au așezat pe un scaun de vreo trei ori cât mine și m-au legat de mâini, de cap și de picioare. Nici acuma nu o să uit ce înspăimântată eram. Au târât în fața mea o masă de fier plină de ustensile, aranjate după dimensiuni și probabil după importanța lor. M-au pus să casc gura și m-au șpreiat în gât. Apoi, mi-au dat o injecție. După momentul injecției am început urletele. Urlam ca o nebună, cică de durere, deși nu simțeam nimic, a fost mai mult de spaimă. Mama mă aștepta pe hol, plângând din cauza ureletelor mele disperate. Își imagina că mă omoară ăia acolo. După câteva clipe m-au pus să scuip în tăvița de metal și am văzut două chestii mici ca niște boabe de fasole, alături de mult, mult sânge.
Îmi mai amintesc că înainte de a ajunge la spital, mergeam cu mama pe stradă, ținându-ne de mână și ea mi-a spus: "Dacă ești cuminte și treci cu bine peste asta, îți cumpăr ce vrei tu." "Eu vreau să îmi cumperi un corn cu ciocolată Olala!". Nici măcar nu mă interesa de faptul ca voi fi operată...știam că după o mică suferință, mereu primeam câte o răsplată din partea mamei. Și, la cât de puțini bani aveam atunci, un corn Olala însemna foarte mult pt mine. Urma să-l mănânc singură și nu să-l împart cu ceilalți doi frați și cu sora.
Totuși, e bine că îi am. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, mi-ar plăcea să îi am tot pe ei, pe toți, și să trecem prin aceleași lucruri.

Mi-e lene

Nu am chef să scriu pe blog, dar vreau. Îmi place să-mi recitesc gândurile. E plăcut sa văd cum mă schimb.
Trec printr-o perioadă în care am o lene totală. Nimic nu mi se pare interesant, sau totul mi se pare atât de interesant încât n-am timp de "totul".
Toată lumea are blog. Părinții mei au blog, cunoștințele mele au blog, prietenii, cunoscuții, necunoscuții...E bun un blog, nu? Da...înțeleg...
Vreau să-mi schimb stilul de-a scrie. O să scriu tot ce-mi trece prin cap în clipa-n care deschid pagina de postări. La urma urmei, ce-am de pierdut?
Poate-așa o să scriu mai des și o să am și eu ce citi.

Bucătăria e-n fața mea...azi n-am prea intrat în ea, am trecut întâmplător. Câinele mă așteaptă afară să-l plimb. Cred că-i deprimat...nu l-am plimbat de ceva vreme, că mi-e prea lene, și depresia lui ma deprimă si pe mine. Ai mei dorm, fratele-mi doarme în cealaltă cameră, ceilalți frați dorm departe, lângă iubirile lor...cred că-i invidiez din punctul ăsta de vedere...
E aproape 12. Sunt în concediu medical și-ar trebui sa dorm. De joi sunt în concediu. De abia azi am avut ceva timp să lenevesc...până acuma am fost tot pe drumuri. Bine, au fost drumuri placute, dar tot obositoare...
Mă enervează că n-am câți bani îmi trebuie...i-aș face fericiți pe cei pe care-i iubesc.
Sunt bucuroasă că-l am pe El...
Mai am 3 luni până la vacanță. Aia înseamnă 12 săptămâni...Hell yeah...drinking time is getting close...Îmi rezerv dreptul de-a mă-mbăta o noapte pt că am scăpat de școală...Parcă văd ca numai gura-i de mine.