Surprinsă

Spre surprinderea mea, m-am trezit de dimineață cu gândul la blog. Mi-a plăcut că am scris aici, așa că probabil o să mai debitez niște chestii din când în când. Probabil ceva mai des decât până acum.
Mă doare gâtul. Primăvara asta, prefăcătoria asta de primăvară, mă enervează. De câte ori ies undeva nu știu cum să mă îmbrac...dacă mă îmbrac mai gros mi-e prea cald și dacă mă îmbrac prea subțire mi-e prea frig...greu de decis...așa ca ieri am ieșit îmbrăcată prea subțire, păcălită de soarele de afară și azi dimineață m-am trezit cu o durere nasoală în gât. Când înghițeam, când deschideam gura, sau cand vorbeam. Acuma regret că nu m-a dus mama la scos de amigdale, când eram mai mică. Totuși, se spune că avem nevoie de amigdale, conform ultimelor descoperiri, așa că de fapt m-a salvat.
Și, amintindu-mi de opreația de polipi pe care am avut-o, mă amuz...m-au băgat într-o sală rece, monotonă, cu pereți gri. M-au așezat pe un scaun de vreo trei ori cât mine și m-au legat de mâini, de cap și de picioare. Nici acuma nu o să uit ce înspăimântată eram. Au târât în fața mea o masă de fier plină de ustensile, aranjate după dimensiuni și probabil după importanța lor. M-au pus să casc gura și m-au șpreiat în gât. Apoi, mi-au dat o injecție. După momentul injecției am început urletele. Urlam ca o nebună, cică de durere, deși nu simțeam nimic, a fost mai mult de spaimă. Mama mă aștepta pe hol, plângând din cauza ureletelor mele disperate. Își imagina că mă omoară ăia acolo. După câteva clipe m-au pus să scuip în tăvița de metal și am văzut două chestii mici ca niște boabe de fasole, alături de mult, mult sânge.
Îmi mai amintesc că înainte de a ajunge la spital, mergeam cu mama pe stradă, ținându-ne de mână și ea mi-a spus: "Dacă ești cuminte și treci cu bine peste asta, îți cumpăr ce vrei tu." "Eu vreau să îmi cumperi un corn cu ciocolată Olala!". Nici măcar nu mă interesa de faptul ca voi fi operată...știam că după o mică suferință, mereu primeam câte o răsplată din partea mamei. Și, la cât de puțini bani aveam atunci, un corn Olala însemna foarte mult pt mine. Urma să-l mănânc singură și nu să-l împart cu ceilalți doi frați și cu sora.
Totuși, e bine că îi am. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, mi-ar plăcea să îi am tot pe ei, pe toți, și să trecem prin aceleași lucruri.