Licenţa

Mă stresează licenţa asta...încă nu ştiu ce sa fac...mă gândesc sa discut despre limbajul dramatic în operele lui Marin Sorescu, dar nu sunt sigură că e cea mai bună alegere. Îmi place mult filozofia şi literatura. Aş face o combinaţie. Aş putea scrie despre Blaga, despre Sărmanul Dionis sau despre Ultima noapte a lui Camil Petrescu.

Totuşi, Iona mă atrage în mod special. Ideea în sine. Omul ajuns singur în faţa gândurilor sale, fără factori ce să îi perturbe liniştea, fără vreun om care să îl ajute să îşi facă ordine în gânduri, alege să vorbească cu sine însuşi pentru a-şi menţine mintea lucidă...şi, după ce gândurile i se amestecă în cap, şi uneori devine coleric, alteori mulţumit sau fericit, ajunge la momentul exhaustiv. Se sinucide.
E o operă cu o tematică Bibilică, deci aş putea aborda şi mitul biblic. Tematica este şi filozofică, iar Sorescu este un scriitor cu o opera vastă şi interesantă. Îmi place, îmi place :P
Dar, mă mai bate gândul sa îl studiez pe Mircea Cărtărescu...

Offf...se vede că sunt nehotărâtă. Sper să mă decid în timp util.

Jurnalul lui Dracula

Nu am mai mers la teatru de vreo patru ani, dar duminica trecută am decis că trebuie să merg. Am intrat în sală şi am presimţit ca îmi va plăcea. Nu văzusem de mult timp atâţia oameni culţi la un loc, iar atmosfera era călduroasă. Oamenii îşi zâmbeau şi se salutau cu "bună ziua". Discutau despre ultimele cărţi citite, despre momentele frumoase din timpul orelor de curs, despre ultimele apariţii în domeniul literaturii, despre orice domeniu vă imaginaţi că este în legătură cu cultura.

Jurnalul lui Dracula m-a impresionat în mod deosebit. Pe lângă faptul că am fost surprinsă să aflu că unul dintre personajele principale este interpretat de o fostă colegă de clasă din generală, am fost plăcut surprinsă să aflu că în ziua de azi se joacă teatru numai din dragoste. Actorii au primit o sumă infimă pentru rolul lor, dar au jucat din tot sufletul. La fel sunt plătiţi toţi actorii - puţin şi nerentabil. Lucrează mult, riscă mult, arată mult din propriile suflete, şi nu primesc laudele adecvate.
Oricum, opera aceasta a fost interpretată într-o maniera specială. S-au prezentat o mulţime de caractere şi replici complexe. Decorul a fost minunat. Un spaţiu semi obscur, cu pereţi de catifea, albi şi cu mici gaurele în ei. Contrastul dintre alb şi negru te ducea cu gândul la un echilibru, la o siguranţă a regizorilor, a scenariştilor şi a actorilor. Am fost sigură ca voi vedea ceva impresionant. Dracula a fost interpretat de un actor foarte bun. A stat pe scena aia timp de două ore, fără pauză, fără o clipă de intimitate şi cel mai important, fără greşeală. Ne-a arătat un Dracula inteligent, chipeş, crud dar pasional...Povestea în sine a fost marcantă şi sunt mândră că am luat parte la premiera acelui eveniment.

Ca şi consecinţă a acestui fapt am decis să reîncep să merg la teatru. Se joacă Hamlet, Bărbierul din Sevilla...opere care cu siguranţă îmi vor da fiori şi mă vor lăsa cu amintiri plăcute.

A plouat de jos în sus

Nu îmi prea plac maşinile, dar iubesc mersul pe jos. Nu îmi prea plac umbrelele, dar iubesc ploaia. Ce putea face un om ca mine într-o zi ca asta? Să o ia pe jos, bineînţeles. Ploua mult şi puternic, dar eu mă bucuram de atmosferă. Oameni grăbiţi, îngânduraţi, umbrele, maşini în viteză, tot tacâmul.
Şi în timp ce mergeam eu cu relaxarea-n cap ( :P ), ma trezesc că o maşină vine în viteză, intră în băltoacă şi mă udă din cap până-n picioare. Auleeeo, dacă aveam o piatră la îndemână cred că îi spărgeam luneta. Dar m-am calmat şi am început să râd. Mă gândeam că am păţit-o exact ca şi rataţii ăia din filmele americane.
Ehhh...se mai întâmplă. La ce te poţi aştepta de la societatea de azi?

O ţigancă rulz

Cred că era beată la cum a dansat, dar se ţinea tare pe picioare si se mişca fără reţineri. Din clădirea de alături se auzeau nişte acorduri de muzică populară şi din când în când nişte urlete în stil tradiţional maramureşenesc. Ea dansa în mijlocul străzii, fără inhibiţii şi se simţea bine. Nu o interesa de ce se întâmplă şi de cum se uitau oamenii la ea. Mi-a făcut poftă. M-aş fi alăturat ei, dar ce să fac...eu sunt normală şi din păcate mă interesează de privirile altora. Aşa ceva nu se cuvine să faci pe stradă.

La mine la facultă'

Dăm examene, ţinem cursuri, ne pregătim de licenţă. Hai să luptăm să avem note cât mai mari! Dar, ceea ce contează este modul în care luptăm. La facultatea mea se copiază 90% din examene. Sunt 18 fete în grupă şi toate copiem. De ce? Pentru că nu se dau note pe merit. Pentru că profesorii îi au preferaţi pe cei ce scriu frumos pe foaia de examen (nu contează că e scris cuvânt cu cuvânt din curs) şi îi uită repede pe cei ce activează în timpul cursurilor şi iau note mici la examene, din propriile texte.
Şi eu sunt un caz de ăsta. Îmi place mult profilul la care sunt, şi mă pregătesc pentru examen. Învăţ, dar când sunt cu foaia în faţă şi îi văd pe toţi din jurul meu copiind, nu pot să nu fac acelaşi lucru. Profesorii dau note prin comparaţie iar lucrarea mea va fii cu siguranţă mai slabă decât cea a colegei ce a copiat cuvânt cu cuvânt din curs. Aşa că mă aşteaptă o notă mai mică.

Şi uite că sunt anul trei la română-engleză. Mă pregătesc de licenţă (şi asta e de obicei cumpărată, copiată, rezolvată sau cine ştie ce), iar din 18 fete cred că 12 nu ştiu încă să scrie după dictare în limba engleză, sau să citească un text. Nu cunosc operele importante ale scriitorilor importanţi, sau regulile de bază ale morfologiei limbii române.

Ăsta e sistemul de învăţământ din ziua de azi. Fac facultate şi cei mai idioţi şi mai inculţi oameni, iar cei care chiar ar putea să se remarce prin talentul lor într-un anumit lucru, ori sunt forţaţi de împrejurări să trişeze pentru a reuşi, ori rămân în urmă.
Mie mi-ar plăcea să nu se mai copieze, să se facă totul legal. Nu m-aş teme; aş învăţa chiar mai mult şi aş fii cu inima împăcată în ultimul an că sunt pregătită pentru meseria mea. Dar, cred că aşa ceva e imposibil.

Piersicile îmi amintesc de el

Nu m-am mai gândit la el de mult timp. Cred că a trecut un an...

Azi am făcut puţină ordine şi am dat peste o sticluţă goală de parfum. Avea capacul portocaliu, aşa că mi-am dat seama care sticluţă era. Nu o văzusem de vreo doi ani, şi ultima oară când am folosit-o aveam doar 18 ani. Am ridicat capacul şi am mirosit. Brusc, m-a lovit mirosul acela puternic de piersici şi odată cu el, o mulţime de amintiri. Timpul a stat în loc. El iubea acel parfum. Spunea că mi se potriveşte şi că ar trebui să folosesc numai parfumuri cu esenţă de fructe. Deşi nu suport mirosurile dulci, l-am folosit pentru el. Relaţia noastră a durat cât a durat şi parfumul - un an. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea (până acum) şi deşi ştiu că mă mai aşteaptă o mulţime de momente frumoase, unice şi de neuitat, acele momente sunt importante pentru că au fost primele.
El m-a iniţiat în viaţă. Până să fiu cu el, eram doar o puştoaică visătoare care îşi dorea să cucerească cât mai mulţi băieţi, şi să îi pună pe lista celor cu care s-a sărutat.
În fine...e aceeaşi poveste veche...

Ideea e că după ce mi-am amintit momentele trăite alături de el, am avut o tentaţie imensă să deschid calculatorul şi să îi scriu un mail, în care să îi spun tot. Să îi spun tot ce mă deranjează la el. Dar nu pot. Nu are niciun rost. Oamenii nu se schimbă așa de simplu. Chiar dacă prietenii îmi spun să nu mai vorbesc cu el, să nu îi mai răspund, eu nu pot. Nu pot urî un om care a făcut atâtea pentru mine. Mereu va exista un moment în viaţă când mă voi gândi la el, chiar şi când voi fi căsătorită şi voi avea copii. I-am spus încă de pe vremea când eram împreună că nu îl voi uita niciodată şi că atunci când voi sta la 70 de ani în pat, şi mă voi gândi la prima persoană care a însemnat ceva pentru mine, el îmi va apărea în gând.

Gata. Nu mai vreau să scriu despre asta. Am devenit melancolică şi nu e bine. Sunt multe de spus, şi mai bine rămân nespuse. A trecut. Singurul sentiment pe care îl am faţă de el, este acelaşi pe care îl am faţă de orice moment din trecutul meu. Acum am o altă viaţă cu care sunt foarte fericită.

O să încerc să evit piersicile :)

La plimbare cu ea

Mi-am scos prietena la o plimbare, în sfârşit. Nu mai am timp de ea, cum aveam mai demult. Serviciul şi facultatea îmi ocupă întreaga zi şi ajung acasă ruptă. Totuşi, ea nu e supărată pe mine. Mă aşteaptă la fel de veselă şi morăie de fericire când mă vede.
Când am cumpărat-o avea doar 2 luni, era mică şi pufoasă, frumoasă şi veselă. Aveam nevoie de un prieten dezinteresat, și iată că a apărut puiuţul acela de căţel şi hotărând să fie al meu, mi-am schimbat viaţa.
Deja are doi ani. E mult mai mare decât era atunci. Acum o iubesc. Atunci îi iubeam doar aspectul şi o foloseam ca să mă mândresc cu ea când ieşeam pe afară. Acum o iubesc pe ea, aşa cum e. O iubesc pentru că îşi lasă căpuţul în jos când mă vede, pentru că deşi urăşte pisicile, iubeşte pisica pe care o iubesc şi eu, pentru că mă ascultă, pentru că e veselă, pentru că mă face să zâmbesc, pentru că îmi sare în braţe când mă pun jos lângă ea, pentu că o interesează reacţiile mele.... ; am o mie de motive să o iubesc şi voi face tot posibilul să îi ofer un trai minunat, să fie mândră că are un stăpân/prieten ca mine.

Duă cum ziceam, azi am scos-o la plimbare. Afară e soare şi ea a fost în culmea fericirii. Ploaia o deprimă, dar azi nici nu s-a gândit la aşa ceva. E mereu cu coada pe sus, şi deşi îi place să fie în faţa mea când o plimb, se întoarce din când în când la mine, şi se asigură că sunt alături de ea. Când coborâm scările, are grijă să le coboare încet, ca să nu alunec şi să cad. Dacă apare cineva care vrea să o mângâie, se lasă umilă jos şi aşteaptă să fie alintată. E un căţel exemplar şi o ador. De când o am pe ea, înţeleg de ce se spune că un câine este cel mai bun prieten al omului.

Poate că sună ciudat modul în care o descriu. Ştiu că e un câine şi nu o persoană, dar sunt sigură că cei care au un câine, înţeleg despre ce vorbesc.

Blocurile sunt gri.

Voi aţi observat că blocurile sunt gri? Aţi văzut că străzile, gardurile, băncile, copacii, florile, sunt gri? Parcă am trăi într-un peisaj de Bacovia. Vom reveni vreodată la câmpiile cu flori ale lui Alecsandri sau la pădurea verde şi vie a lui Eminescu?

Viaţa în interiorul oraşului e urâtă! Şi iată cum mă plâng eu, care trăiesc într-un oraş mic, în care mai ai şansa să vezi parcuri, alei frumos amenajate, oameni cunoscuţi, sau clădiri vechi.
Dar oare cum se plâng cei care trăiesc în lumea occidentală? O lume în care pe trecerea de pietoni se trece cu zecile, nu câte doi, trei; o lume în care blocurile nu te mai lasă să vezi albastrul cerului, iar maşinile nu te mai lasă să auzi râsetele de copii din puţinele parcuri destinate lor.
Nu îmi place Occidentul. Acolo toţi sunt trişti şi egoişti. Vecinii nu se cunosc între ei; omul leşină în restaurant si cel de alături stă şi se uită fără să facă nimic; buburuzele, greierii sau albinuţele nu mai trăiesc în zonă; în schimb şobolanii, pisicile şi câinii vagabonzi se simt ca acasă. E o lume perfectă pentru oamenii răi. Şi venim noi din urmă, şi ne dorim să fim ca ei; că deh, doar am văzut în filme ce frumos e peisajul!
Să nu credeţi că arunc doar vorbe goale-n vânt. Ma iau şi eu după ce mi s-a povestit, dar e din sursă de încredere, şi de la oameni care nu au fost doar simpli trecători în ţările "civilizate", ci oameni care au trăi şi mai trăiesc acolo.

Mi-ar plăcea să trăiesc în Amintirile lui Creangă.

Am vrut să scriu un roman.

Îmi place mult să scriu. În momentul în care formulezi propoziţii îţi formezi un univers propriu, ai impresia că eşti un pictor care amesteca fiecare literă, până ce pictează un peisaj de idei. Ideile sunt importante; ele sunt cele care ne definesc pe noi ca persoană, care arată ceea ce gândeşti, ceea ce doreşti; fără idei am fii doar nişte corpuri.

Pe mine mă "chinuie" de câţiva ani buni mai multe idei. Mi s-au format în minte tot felul de caractere, locaţii, întâmplări. Am un întreg roman formulat, pe care trebuie doar să îl scriu. Uşor de zis, greu de făcut. Nu am timpul şi liniştea necesară. Ce norocoşi sunt cei care au timp liber sau linişte deplină. Cred că aş scrie neîncetat! Dar m-am resemnat şi am acceptat că până la pensie nu voi avea timp de asa ceva...

Acesta este motivul care m-a împins să fac şi eu un blog. Vreau să am un loc al meu. Nu mă interesează dacă cineva îl va citi sau nu, oricum nu am de gând sa postez aici nimic prea personal. Nu mă interesează părerea altora. Voi avea zile mai bune, sau zile mai rele; voi scrie cu greşeli, sau voi scrie corect; voi iubi sau voi dispreţui; voi fii binedispusă sau tristă; în final, oricum aş fii, acesta este locul în care mă voi descărca.

E gratuit, nu? :P

Azi mi-a zâmbit un copil.

Te plimbi pe stradă şi nu ai cum să nu observi agitaţia, tristeţea oamenilor, importanţa mică pe care o acordăm celor din jurul nostru. Totuşi, eu nu sunt aşa. Eu studiez oamenii. Deşi am un ritm alert de umblat, apuc să îi privesc, chiar şi cu coada ochiului. Uneori mi-i imaginez zâmbind, sau chiar râzând în hohote. Mă ajută să mă gândesc la altceva, nu la ale mele.

Azi s-a întâmplat ceva mai diferit. Un băiat de vreo 5 anişori, cu parul negru şi ochii mari şi negri, s-a uitat atent la mine şi mi-a zâmbit. Nu pot să îmi dau seama de ce, dar avea un zâmbet special. Am înţeles foarte multe despre el, din acel gest. Se vedea că are o viaţă frumoasă, că e fericit şi că se simte protejat la mâna mamei lui. Era liniştit, aşa că s-a gândit să se uite şi la cei din jurul lui şi să le ofere ceva; mie mi-a oferit un zâmbet - sunt o norocoasă.
Dacă ar fii fost să îi dau un nume, i-aş fi zis Răzvan. Ăsta cred eu că i se potrivea. :) (am eu o concepţie cum că fiecărui om i se potriveşte un nume anume şi am obiceiul să îi "botez" pe fiecare după bunul plac)

Răzvan mi-a făcut drumul spre casă mai frumos. Îi mulţumesc.

Oare ce o fii mai important?

Nu pot să înţeleg de ce aleg unii oameni banii. Există atât de multe lucruri frumoase în lumea asta pe care să le alegi, de care să te bucuri şi pe care să le creezi. Da, am o meserie grea din care se câştiga puţin, dar sunt fericită şi mulţumită că fac ceea ce îmi place.
Ajung acasă de la servici, fără prea mulţi bani, şi fără haine de marcă, dar sunt atât de mulţumită de ziua ce a trecut! În momentul acela, mă gândesc că şi individul care se plimbă toată ziua într-un Jeep şi e îmbrăcat în haine originale, stă la fel ca mine, în pat, rupt şi stresat şi îşi numără banii (metaforic vorbind). Poate o fii având şi el alte gânduri, în afară de număratul banilor (la propriu), dar cu siguranţă gândurile duc înspre partea materială a vieţii. Oamenii ăştia îşi uită principiile, îşi uită visele din copilărie, când sufletul le era curat şi îşi doreau ceva neinteresat, când îşi doreau acel lucru pur şi simplu pentru că le plăcea.

În fine...mi-e milă de societatea în care trăim, de modernizarea asta excesivă în care toţi se luptă să aibă o casă cât mai mare şi mai original amenajată, o maşină cât mai scumpă, şi o garderobă cât mai "săritoare în ochi".
Uităm să lăsăm superficialitatea de-o parte, să ne gândim cu adevărat la cei din jurul nostru, să facem ceea ce ne place, şi ne lăsăm conduşi de fenomenul de turmă, un fenomen care ne obligă să facem tot posibilul să ieşim cât mai mult în evidenţă în faţa ciobanului.

Suntem o societate construită din prefabricate!