Te plimbi pe stradă şi nu ai cum să nu observi agitaţia, tristeţea oamenilor, importanţa mică pe care o acordăm celor din jurul nostru. Totuşi, eu nu sunt aşa. Eu studiez oamenii. Deşi am un ritm alert de umblat, apuc să îi privesc, chiar şi cu coada ochiului. Uneori mi-i imaginez zâmbind, sau chiar râzând în hohote. Mă ajută să mă gândesc la altceva, nu la ale mele.
Azi s-a întâmplat ceva mai diferit. Un băiat de vreo 5 anişori, cu parul negru şi ochii mari şi negri, s-a uitat atent la mine şi mi-a zâmbit. Nu pot să îmi dau seama de ce, dar avea un zâmbet special. Am înţeles foarte multe despre el, din acel gest. Se vedea că are o viaţă frumoasă, că e fericit şi că se simte protejat la mâna mamei lui. Era liniştit, aşa că s-a gândit să se uite şi la cei din jurul lui şi să le ofere ceva; mie mi-a oferit un zâmbet - sunt o norocoasă.
Dacă ar fii fost să îi dau un nume, i-aş fi zis Răzvan. Ăsta cred eu că i se potrivea. :) (am eu o concepţie cum că fiecărui om i se potriveşte un nume anume şi am obiceiul să îi "botez" pe fiecare după bunul plac)
Răzvan mi-a făcut drumul spre casă mai frumos. Îi mulţumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu