Cărţi electronice

În ultimul an nu am apucat să termin nici o carte. Mă chinui cu "Romanul adolescentului miop" de vreo 7 luni. Şi timpul liber pe care îl am, îl stric cu statul pe internet. Tare ştie să atragă oameni, internetul ăsta! Totuşi, mie nu îmi place situaţia aşa că m-am pus pe citit cărţi în format electronic. Nici nu am ştiut că internetul e aşa de bine dotat cu cărţi. De acum încolo, nu mai pierd timpul pe forumuri, pe messenger nici atât (nu că înainte stăteam mai mult), şi îmi voi dedica timpul cititului. Cu siguranţă nu este timp irosit.

Sper să reuşesc să parcurg cât mai multe cărţi, pentru că lectura mă relaxează foarte mult, îmi deschide noi orizonturi şi îmi creşte încrederea în mine.

Unde este Dumnezeul oamenilor?

Fiecare îl vede aşa cum vrea, dar sunt sigură că până şi pentru atei, el este undeva, doar că încă nu l-au găsit. Dumnezeu e speranţa noastră interioară, refugiul nostru, resemnarea noastră şi iluzia noastră - sub toate formele ei.
Totuşi Dumnezeul descris de Biblie este unul fals. El nu poate fi atotputernic deoarece perfecţiunea nu există şi dacă ar putea controla tot, şi ar fi chiar atât de inteligent, ar putea găsi o modalitate de a ne da dreptul la libera alegere, fără ca atâţia copii să moară de foame (de exemplu).
Am învăţat prea mult despre subiectivitatea traducerilor, încât să cred că Biblia a fost tradusă corect şi a ajuns o carte obiectivă care să ne poată ghida în viaţă. Păcat e că mulţi oameni nu ştiu asta...nu e păcat că ei cred în ea, pentru că ea nu ne învaţă rău; dar e păcat că ei cred o minciună. Trăiesc o viaţă întreagă facând şi "nefăcând" anumite lucruri din frica de acel iad şi cu speranţa de a ajunge în rai. Aceasta este greşeala mare pe care Biblia ne împinge să o facem. Cei care cred în ea nu ajung cu un caracter curat deoarece sunt mult prea puternic influenţaţi de scrierile acelei cărţi. Şi deşi toate lucrurile din mediul nostru înconjurător ne influenţează, acesta duce pe un drum aproximativ rău. Oamenii se omoară în numele religiei, fură, mint, ajung fanatici şi se călugăresc, îşi aleg o anumită soţie pentru că aşa le-a fost "prezis", etc etc.
Trebuia ca Biblia, să nu fie chiar atât de interpretabilă. Au apărut atâtea religii din cauza ei, şi cei de la putere se folosesc atât de mult de aceasta pentru a-i conduce pe "credincioşi", încât acea carte şi-a pierdut din însemnătate şi a primit o conotaţie extrem de diferită faţă de ceea ce reprezenta ea la început.
Noi vrem să credem în Dumnezeu pentru că fără această credinţă am fi pierduţi. Nici unui om nu îi place să fie pe cont propriu. Ne place să ştim că vom fi recompensaţi pentru lucrurile bune pe care le-am făcut şi într-un fel suntem mai liniştiţi dacă ştim că cineva de acolo de sus ne şi ceartă (în felul lui) când facem o greşeală.
Credem în îngeraşi, în persoane dragi care ne veghează de sus, într-un viitor bun pe care Dumnezeu ni l-a pregătit, în răsplata meritelor fiecăruia....
Părerea mea este că nimeni nu l-a găsit pe Dumnezeul adevărat. Nici o religie, oricât s-ar lăuda şi oricâte argumente ar aduce.

E prea greu subiectul ca să-l pot explica şi sunt sigură că greşesc în multe privinţe. De fapt, nici eu nu mă înţeleg foarte bine. Nu pot să îmi descriu propria părere în legătură cu un eventual Dumnezeu. Vă daţi seama că mi-ar plăcea ca el să existe, dar nu vreau nici să cad în extreme. Încerc să rămân pe linia de plutire, facând un echilibru; încercând să nu regret nimic, orice ar fi. Dacă el există, să sperăm că va fi mulţumit de ce fel de om sunt, iar dacă nu există, cu siguranţă nu îmi voi vedea viaţa ca un timp pierdut în numele Lui.

Sunt o ciudată şi mă mândresc cu asta

Ce reprezintă de fapt normalitatea? Tot ceea ce este conform dorinţelor, teoriilor, ipotezelor marelui public. Cine zice că normal e să fii slab şi nu gras? Să ai nasul micuţ şi nu mare? Să porţi fuste dacă esti tipă si pantaloni dacă eşti băiat? Toate astea sunt prejudecăţi, iar noi ne ghidăm în viaţă după ele. Ideile astea nu au apărut ca o evoluţie, ca o dorinţă de a corecta ceva la trecutul greu pe care l-a avut omenirea...ideile astea au apărut odată cu emanciparea omului, cu dorinţa lui de libertate (fără să îşi dea seama că de fapt nu o să fim niciodată pe deplin liberi), cu dorinţa lui de a se impune sau de a deveni unic (când de fapt, toţi suntem unici şi preţioşi).
Eu sunt altfel. Mi-am dat seama de asta după ce am observat că lumea care vorbeşte cu mine nu prea ştie ce să îmi răspundă când îmi aude argumentele. E adevărat că nici eu nu am nişte standarde bine definite, şi sunt destul de schimbătoare şi iar când vine vorba despre concepţia mea evoluez mult, dar am nişte "reguli" pe care le consider sfinte. Probabil acestea vor reieşi pe parcurs din însemnările mele.
În ziua de azi eşti normal dacă îţi petreci serile de weekend în cluburi, iar timpul liber la shopping sau la mall. Dacă eşti rocker, punker, minimalist, sau manelist. Dacă eşti şmecheraş şi ai ochelari de soare care să îţi acopere toată faţa urâtă. Dacă îţi place să citeşti, e musai să citeşti Cioran şi De ce iubim femeile a lui Cărtărescu. Dacă te uiţi la TV. Dacă foloseşti cel puţin 5 perechi de încălţăminte. Dacă foloseşti free hand, Iphone, sau alte chestii de genul. Dacă ai treizeci de prieteni cu care ieşi non stop. Dacă te uiţi la cele mai noi filme apărute, indiferent de tematica lor. Şi aş mai putea spune o mulţime de "normalităţi" pe care le-am observat, dar sunt sigură că şi voi ştiţi despre ce vorbesc.
Eu sunt altfel.

Legături virtuale

Oamenii iubesc să iubească. Mai ales femeile. Dacă dau de cineva care le convine şi care le face două complimente şi un mic cadou, pe lângă multe săruturi pătimaşe, încep să se întrebe dacă el e "alesul", dacă vor fi împreună mult timp, ce le rezervă viitorul...
Astfel că, de când a apărut şi internetul, se leagă tot mai multe relaţii reale - aparent. Iar oamenii ajung să "sufere" mai mult deoarece distanţa ne chinuie; oricum am fi proiectaţi, avem nevoie la un moment dat de atingeri, de îmbrăţişări şi de săruturi. Relaţiile virtuale sunt intense, tocmai din această cauză, pentru că ele nu ne pot da lucrurile acestea importante. De cele mai multe ori, ajungem unul în faţa celuilalt, şi ne dăm seama că totul a fost o iluzie, că spontaneitatea este de fapt cea care ne defineşte, nu clipele alea în care stăm în faţa calculatorului şi medităm la crearea unei declaraţii de dragoste cât mai explicite. În realitate, noi nu facem declaraţia omului cu care vorbim, ci persoanei ideale pe care ne-am imaginat-o că stă la celălalt ecran. Realitatea e doar cea palpabilă...mintea noastră e prea inventivă ca să o credem. Rareori se întâmplă să nu fim dezamăgiţi.
Să revin...acum putem să discutăm şi cu cel din Franţa, şi cu tipa din Veneţia, şi cu băiatul din Brăila, sau cu fata din Călăraşi. Deşi suntem departe de ei, ajungem să simţim că ne sunt suflete pereche, că ne potrivim şi ne asemănăm foarte mult; dar totul e înşelător. Mulţi oameni au simţit o pasiune intensă, au plâns şi au iubit cu adevărat, însă numai pentru câteva clipe. Când au ajuns faţă în faţă şi relaţia "s-a consumat" a dispărut şi pasiunea şi a apărut o plictiseală bruscă. Discuţiile, lucrurile pe care oamenii le află în ani de zile, s-au aflat prin intermediul internetului în câteva luni, că, deh...nu ai altceva de făcut decât să vorbeşti.
Eu sunt de părere că relaţiile ce au început virtual şi totuşi rezistă, rezistă numai pentru că ambele părţi au făcut anumite compromisuri şi au lăsat la o parte lucrurile care nu le-au plăcut unul la altul. Şi acum o să ziceţi: bine, dar compromisuri se fac în orice relaţie. Da! Dar, această relaţie cere acelaşi tip de compromisuri pe care le cere o relaţie normală, plus cele provocate de "virtualitate", deci e mai greu şi nu prea merită, deoarece şansele să iasă ceva sunt mici, iar cele să suferi sunt mari.
Totuşi, cum ziceam la început, ne place să iubim, şi vrem să iubim chiar dacă e numai pentru câteva clipe şi e virtual. E mai comod să stăm în casă şi să vorbim "în scris" deschis, decât să ieşim într-un local sau într-un parc şi să îi zâmbim persoanei drăguţe de lângă noi. În casă nu riscăm nimic.
Suntem nişte fricoşi.

În viitor o să vorbesc şi despre prieteniile virtuale. Sunt oare ele adevărate?

Despre sterilizarea pisicii

Acum o lună, am decis să îmi sterilizez pisica. Am tot căutat pe internet tot felul de informaţii despre argumente pro şi contra şi am găsit multe puncte de vedere, iar în final balanţa a înclinat în sprijinul acestei operaţii.
Pisica mea e maidaneză şi deoarece o lăsam afară să stea cât dorea, făcea aproximativ 4 serii de câte 5 pui pe an. Adică, foarte mult. Mereu o vedeam umflată, şi nu mai avea chef să stea şi să se joace cu noi. Venea acasă numai cât mânca, dormea în căldură cam o oră şi apoi pleca. Plus că, pe lângă că la fiecare naştere ne chinuiam să îi găsim un loc bun în care să nască, materiale proaspete pe care să nască, mai avea şi complicaţii. De vreo 4 ori am dus-o la veterinar cu puiuţi morţi în ea, rămaşi acolo. Apoi, despre puiuţii pe care îi năştea...erau câte patru care o sugeau şi o secau de puteri, şi era mereu slabă după câte o naştere.
Singurul lucru pe care nu l-am găsit pe internet a fost o relatare concretă despre ce se întâmplă după operaţie. Îţi aduci pisica acasă....şi?
Aşa că m-am decis să vă povestesc eu în detaliu reacţiile pisicii mele, deoarece pentru mine a fost un adevărat şoc să o văd în halul ăla. Mă gândesc că o să liniştesc pe cineva.

Am dus-o la medic, care mi-a povestit despre acţiunile pe care le va face când o operează, de modul în care să o hrănesc după, etc. Şi mi-a zis că după ce o aduc acasă, atâta timp cât pisica respiră, înseamnă că e bine şi să nu mă stresez. Eu am ţinut-o, iar el i-a dat două injecţii după care a ras-o pe burtică. Între timp, după vreo 10 minute, vedeam cum ochii i se dilată, nu mai mieuna, nu mai clipea, era moale şi nu se mişca deloc. Pisicile când sunt anesteziate nu închid ochii, deşi sunt complet amorţite. Mi-a zis doctorul că e un fel de mijloc de apărare ciudat. Instinctul rămâne treaz.
Am lăsat-o acolo şi am revenit după ea peste o oră. Am văzut-o întinsă pe masă, în stare totală de amorţeală. Avea un pansament pus superficial în jurul burţii şi părea mult mai slabă. Operaţia m-a costat 100 de lei. Mi-am luat pisica în braţe şi am mers acasă. Ce să vă spun că a năpârlit aşa mult în 15 minute cât a stat în maşină, până mi-a acoperit de păr, întreg tricoul negru. E de la stres.
Am pus-o la locul ei preferat, pe fotoliul de lângă televizor, am făcut întuneric şi am încercat să păstrăm linişte. Ea după vreo o oră a început să îşi revină. Deşi era forte rece şi tare (ca un cadavru, atâta că respira) începea să clipească şi să se mişte încet. Dupa încă o oră, se târa prin casă şi cădea din când în când într-o parte şi alta. Îşi căuta un loc atât de întunecat şi de retras încât noi să nu o putem atinge. Aveam impresia că e supărată pe noi şi aveam multe mustrări de conştiinţă. Apoi s-a târât spre usă ca şi cum s-ar cere afară. Am dus-o în braţe până la locul unde îşi făcea nevoile şi le-a făcut exact în momentul în care am pus-o pe pământ. Începea să îşi revină tot mai mult şi şi-a dat pansamentul jos, nu l-a suportat. Operaţia nu s-a infectat deoarece avea pe ea o substanţă verde, foarte urât mirositoare, dar protectoare.
Noaptea a fost cel mai rău. A început să dea capul pe spate şi să caşte gura că şi cum ar fi pe punctul de a muri. Am intrat în panică şi am vrut să îl sun pe veterinar să îi spun că moare, dar mi-am amintit ce a zis în legătură cu respiraţia. Am stat toată noaptea trează. Ea se simţea tot mai bine. Spre dimineaţă am mângâiat-o şi a început să toarcă, iar asta m-a mai liniştit. A mâncat nişte cărniţă şi brânză topită. A băut apă. Vreo două zile am ţinut-o în casă, a ieşit numai cât sa-şi facă nevoile. Începea să mănânce tot mai des.
Acum a trecut o lună şi rana s-a cicatrizat. Pisica mea s-a îngrăşat, mănâncă mult mai mult, se joacă şi stă mereu cu noi, e mult mai veselă. Măcar nu îi mai este pusă viaţa în pericol. Oricum mi-a zis veterinarul că de împerecheat se mai împerechează, deci nu i-am luat fericirea aia :P
Aş recomanda oricui vrea să aibă o pisică sănătoasă, să o sterilizeze.

Propria-mi caricatură

Ca orice om, am şi eu o mulţime de defecte şi vreau să le scriu aici, ca să îmi amintesc de ele după ce arunc o privire peste însemnări.
În primul rând, îmi rod unghiile...este un tic din copilărie de care nu prea pot scăpa. Am şi zile când unghiile apucă să crească şi să arate ca ale unei domnişoare (lol) dar de obicei sunt destul de mici. Am noroc că nu exagerez, şi nu îmi ajung cum am văzut la alţii, sub formă de lopeţi :))
Mă tem de întuneric. Cred că asta e o traumă făcută de sutele de filme horror pe care le-am văzut. Am început cu filme light precum Poltergeist, Fright Night, Candyman sau Psycho şi am ajuns în timp la filme de genul Saw, IT, Shining, Halloween, Valentine, etc. Nu pot adormi decât cu lumina aprinsă iar dacă cumva e întuneric în cameră, aud tot felul de sunete ciudate, văd umbre, îmi imaginez diverse lucruri.
Am alergie la orice metale, în afară de argint. Asta bineînţeles că nu e vina mea, dar e deranjant că nu pot purta alte metale. De exemplu cu aurul (chiar dacă nu sunt mare fan), am avut probleme deoarece au fost oameni ce mi-au dat cadouri din aur iar eu nu le-am putut purta.
Sunt obsedată de ordine. Aici chiar e problemă pentru că îi terorizez pe toţi din casă cu anumite reguli. La mine vasele trebuie să stea în storcătorul de vase într-o anumită ordine, hainele întinse pe uscător într-un anumit fel, cărţile în bibliotecă aranjate după mărime, etc. Din fericire nu prea am timp să menţin eu ordinea asta, dar când sunt acasă şi am timp liber mă apuc şi pun toate lucrurile aşa cum îmi place mie.
Urăsc hainele elegante şi nu îmi place să mă machiez. Nu ştiu de ce am problema asta, deoarece lumea mi-a zis că îmi stă bine când sunt îmbrăcată mai elegant, iar fetele de obicei vor să facă tot posibilul să arate cât mai bine. Pur şi simplu nu mă simt bine pe tocuri, sau dacă am ceva pantaloni sau o rochie pe mine. Mi se pare exagerat, mi se pare o dovadă de superficialitate să te îmbraci în fiecare zi elegant. Cu greu iau pe mine o rochie când merg la nunţi, şi hai să zicem că la alea le înţeleg rostul, dar în rest....nu prea.
Mă tem de şoareci. Nu pot să îmi dau seama de ce mă tem de ei. De când am fost mică am crescut doi hamsteri şi am văzut cât de nevinovaţi sunt, dar pur şi simplu când văd un şoricel, oricât de mic, mi se opreşte inima :)) Şi apoi el săracu, nici nu ştie încotro să fugă când mă vede. Dar asta e, mă tem de ei. Aaaa, şi de păianjeni. But that's another story.

Aş mai avea nişte defecte, dar m-am cam plictisit acuma să le înşiruiesc...poate cu altă ocazie :D