Se apropie vacanțaaa

Abia aștept sa pot să mă relaxez. Am avut o perioadă destul de agitată. Am pregătit teze pentru patru clase, le-am corectat, am calculat niște medii, așa, estimativ...am două fete la olimpiadă pe care trebuie să le ajut să ajungă departe, am avut și ceva probleme cu sănătatea, dar toate trec...de ce? pentru ca vine vacanțaaaa!
Din 16 decembrie sunt liberă...ce bine o sa dorm , o să lenevesc, o să mă plimb, o să iubesc :D

Stay another day

De vreo 40 de minute am ajuns de la şcoală. Am mai aruncat o privire peste blogul meu pe care n-am mai scris de ceva vreme. E plăcut să îţi reciteşti gândurile, să vezi dacă ceva s-a schimbat sau chiar din contră, dacă a rămas la fel.
Ascult o melodie de care am dat din greşeală şi pe care o ascultam cu sora mea când aveam 7 ani: East 17 - Stay Another Day. Nu imi vine să cred că încă îmi amintesc de ea. În clipa în care am reauzit-o mi-am amintit în detaliile cele mai mici, atmosfera de atunci: nu înţelegeam aproape niciun vers, dar stateam şi aşteptam la televizor să apară melodia şi când dădeam de ea la VIVA fredonam cu sora mea doar: "staaaay noooow" :D Ahhh, cred ca devin melancolică...probabil şi din cauza ploii.
E 13 octombrie şi afară plouă cu picuri mari si grei. Vântul suflă cu putere şi cu greu am reuşit şi eu să ajung de la şcoală. Umbrela mi-a fost inutilă, ba chiar m-a încurcat, aşa că am închis-o. Pe drum mi-am amintit de ploile de vară care se asemănau cu cea de acum, singura diferenţă e că atunci erau ploi calde. Ce mult înseamnă căldura...face şi ceva urât să pară frumos.
Eu am ajuns udă leoarcă şi dârdâind...acum îmi ţin picioarele la căldură şi stau întinsă în pat. Ce bine e... Oricum, imediat o să mă apuc de organizarea treburilor pentru mâine.

Ce greu e să alegi...

Peste trei ore aflu un rezultat ce îmi va schimba viaţa. Pentru lucrul ăsta am făcut multe sacrificii, am renunţat la lucruri la care alţii n-ar fi renunţat niciodată, i-am dedicat timp serios, m-am stresat peste măsură şi am sperat mereu.
Acum sunt mai liberă...nu ştiu ce să fac, sincer. Am două luni de vacanţă şi mă tem c-o să mor de plictiseală. Sunt obişnuită cu o viaţă activă, iar acum mă simt...goală în interior. Cred c-o să mă reapuc de citit. Mă aşteaptă în bibliotecă trei cărţi pe care încă nu le-am citit, dar de mult vreau s-o fac: Maitrey, De veghe-n lanul de secară şi Povestea târfelor mele triste. Adevărul e că mereu m-am regăsit în cărţi, dar parcă în ultima vreme vreau mai mult...mai puţină teorie şi mai multă activitate.
O să văd ce-o să fac...de când n-am mai postat aici s-au mai schimbat anumite lucruri în viaţa mea, am trecut prin nişte chestii inedite şi am simţit lucruri pe care n-am crezut că ştiu să le simt.
Mi-am ales titlul acesta pentru însemnare pentru că toate lucrurile enumerate mai sus (aşa evazive cum sunt) au necesitat efortul de "a alege". E foarte adevărat că "life is all about choices". Fiecare clipă în care suntem puşi în faţa a două lucruri opuse fiind nevoiţi să alegem numai unul dintre ele, ne influenţează complet viaţa, reprezintă răscrucea de drumuri amintită peste tot, de la basme, la poveştile reale de viaţă.
Şi...e greu...e greu să alegi. Cel mai greu e să alegi atunci când balanţa înclină spre un lucru, dar tu ţi-l doreşti de fapt pe celălalt; când toată lumea îţi spune să faci un lucru, dar tu visezi la celălalt...ce e de făcut în cazurile astea? După cine te ghidezi? După propria persoană, ignorantă, naivă şi necunoscătoare, sau după oamenii din jurul tău care te iubesc si au o vastă experienţă de viaţă?

O mică mare sărbătoare

În urmă cu 23 de ani, doi oameni simpli au decis că le e mai bine împreună decât singuri, şi-au luat inima-n dinţi şi şi-au jurat sa îşi fie alături orice-ar fi. Acei doi oameni se cunoşteau de abia o lună, iar bărbatul o ceruse în căsătorie pe femeie la doar trei zile după ce a cunoscut-o. Erau ca doi porumbei şi era clar că erau făcuţi unul pentru celălalt. El avea 20 de ani, iar ea avea 24. El era fără părinţi, fără experienţă de viaţă, iar ea avea doar o mamă şi doi copii, rămaşi după un divorţ urât (chiar prea multă experienţă de viaţă). El iubea cărţile şi cercetarea, iar ea iubea muzica, teatrul şi literatura. S-au completat reciporc şi au învăţat să se iubească tot mai mult, cu fiecare zi.
A trecut atâta timp şi încă umblă pe stradă îmbrăţişaţi, el îi pupă mâna, ea îl mângâie, el îi scrie poezii iar ea adoarme în braţele lui, el i se pune în genunchi şi îi spune că o iubeşte iar ea lăcrimează de fericire, ei se ceartă şi ei se împacă. Se iubesc tot mai mult şi au învăţat să se ierte, să se respecte, să se înţeleagă, au învăţat că atunci când găseşti pe cineva ce se apropie cât de cât de aşteptările tale, tu poţi face în aşa fel încât să fi alături de acea persoană o viaţă întreagă. Ei sunt dovada vie că există iubire adevărată.
Acei doi oameni sunt părinţii mei.
Le doresc o viaţă lungă, şi ştiu sigur că vor fi împreună până la final.

Mi-a murit pisica

Acum patru zile o vedeam alergând prin curte, jucându-se cu firele de iarbă, dormind cu burta în sus...era una dintre cele mai frumoase pisici pe care le-am avut...portocalie, grăsuţă, blănoasă, cu ochii verzi, foarte cuminte, alintată iubăreaţă, jucăuşă...de fapt, era motan :)
M-am îndrăgostit de el de cum s-a născut şi l-am vazut. A crescut şi a împlinit abia şase luni, iar în urmă cu trei zile a mâncat ceva otrăvit. S-a chinuit trei zile până să moară, se vedea că era tânăr şi cu poftă de viaţă...a vrut să trăiască, s-a luptat... Eu n-am putut să-l privesc, dar din păcate am auzit ce s-a spus. Nu am putut face nimic pentru el deoarece a crescut la ţară şi în satul ăla nenorocit nu există un veterinar bun, iar dacă cumva mergi la el cu o pisică râde lumea de tine. Oricum, până să ne dăm seama că e otrăvit a fost prea târziu... am fost atât de tristă că am plâns...m-am ataşat tare mult de motănel, mai ales că era ultimul pui al piscii mele de acasă, înainte să o sterilizez.
Probabil unii vor râde şi mă vor ironiza când vor citi că am suferit din cauza unei pisici, dar ştiu că sunt mulţi alţii care mă înţeleg. Oameni care reuşesc să găsească lucrurile speciale în animale, să le înţeleagă şi să le vadă sufletul.
Dacă citeşte cineva iubitor de animale însemnarea asta, să ştiţi că la orice mic semn, la orice mică modificare în comportament, trebuie să vă duceţi prietenul la veterinar. Din păcate, la mine s-au trecut cu vederea primele simptome şi astfel am pierdut motănelul ăla drăguţ...îl am în poze şi filmuleţe, şi în memorie...

Azi sunt tristă

Nu ştiu de ce...m-am trezit bine, zi senină, lucruri propuse duse la bun sfârşit, dar spre seară m-a apucat melancolia...
Parcă nu-s prea mulţumită de ce am, dacă mă uit în jur...sau poate au alţii prea mult şi greşesc încercând să mă compar cu ei. Poate că-s tristă că nu merge chiar aşa uşor cu licenţa pe cât m-am aşteptat; poate mi-e dor de prea multe lucruri; poate sunt doar obosită, sau poate chiar am motive serioase să fiu tristă.
Există motive serioase să fii trist? Mereu am fost de concepţia că NU. Că e doar o pierdere de timp şi că trebuie să alegi veselia în loc de tristeţe, în orice circumstanţe. Dar totuşi, sentimentul ăsta ne cuprinde câteodată şi parcă e bine, parcă îşi are şi el locul lui.
Am obosit să fiu mereu veselă, să îi încurajez pe alţii, iar ei să mă vadă ca pe o persoană puternică la care pot apela oricând pentru sprijin. Am obosit să fug de gândurile negative şi iată că acum le dau voie să mă învăluie.
Mi-e dor să fiu iresponsabilă, să dorm zilnic până la 10, să am ca singură grijă zilnică modul în care mă voi îmbrăca la plimbare, ce voi mânca azi, sau cu cine să mă relaxez în vreun local anume. Mi-e dor să greşesc şi să nu am mustrări de conştiinţă, să văd oameni trişti pe stradă şi să nu îmi pese de ei, să nu mă intereseze ştirile, să nu interpretez atâta lucrurile, să mă bucur de ziua de azi fără să mă gândesc la cea de mâine. Dar, cel mai dor îmi e de oameni. De oamenii importanţi din viaţa mea cu care nu mai am timp să stau. Mi-e atât de dor de ei, încât nişte simple gânduri m-ar putea face să plâng. Cu mulţi nu mai apuc nici să schimb 2 cuvinte, pe unii nu i-am vazut de ani întregi, de alţii nu ştiu absolut nimic, alţii nu mă recunosc, noi care altădată eram prieteni foarte apropiaţi. Ce face viaţa asta din oameni...cum îi schimbă şi îi obligă să aleagă. Nu-i corect, dar cu siguranţă există un rost pentru care toate astea se întâmplă.
Ştiu că stările îmi sunt trecătoare, dar uneori chiar le simt la intensitate maximă...

De ce îmi place muzica trance

Despre muzică în general mi-am exprimat părerea într-o însemnare anterioară. Dar, pentru că muzica trance este extrem de specială în viaţa mea, şi o ascult de vreo 12 ani, îmi permit să vorbesc puţin doar despre ea şi să-mi argumentez părerea. Muzica trance este cel mai special tip de muzică ce există şi nu este ascultată de oricine!
În primul rând vreau să subliniez faptul că sloganul: "trance is not music, trance is a state of mind" (trance nu e doar muzică, trance e o stare de spirit) este foarte corect. Când vorbesc despre muzica trance mă gândesc automat la senzaţia, la sentimentele şi la starea de spirit ce ţi-o crează.
Gândurile-ţi încep să alerge, senzaţii de tot felul îţi trec prin corp, privirea se pierde, începi să te relaxezi profund, visezi, eşti fericit, te detaşezi de tot ce înseamnă viaţa de zi cu zi, simţurile ţi se ascuţesc, începi să vezi altfel lucrurile, simţi că trăieşti...e ca un drog...intri în transă...pluteşti...
Nu înţeleg de ce se spune că muzica electronică nu e muzică. Şi ea e foarte gândită. Şi pentru compunerea ei s-au ales sunete, note, combinaţii, treceri, versuri (extrem de profunde). Şi din muzica electronică ai ce învăţa. Şi ea rămâne în istorie. Melodii precum Robert Miles - Children, Eifel 65 - Blue, Faithless - Insomnia, ATB - Don't Stop, Alice DeeJay - Better of Alone, (şi multe altele) vor fi ascultate cu aceeaşi plăcere şi de viitoarele generaţii. Asta înseamnă muzică de calitate, nu? O muzică ce reuşeşte să învingă trecerea timpului şi să se impună în faţa altor oameni.
Cât despre starea de spirit, ea este indusă doar de sunetele astea şi este o stare ce nu multe alte lucruri pot să ţi-o creeze. De aceea, cei care nu înţeleg acest stil şi nu l-au ascultat niciodată cu adevărat, ajung să facă afirmaţii de genul: "toţi trancerii sunt nişte drogaţi". Adevărul e că muzica aceasta e ca un drog şi poţi ajunge dependent de ea. De fapt, oamenii ajung dependenţi de tot ce le place, aşa că nu e prea relevant. Oricum, pentru mine muzica trance este ceva special deoarece ea nu te ajută numai să te exprimi, ci şi să te regăseşti, să atingi un nivel superior al existenţei tale...e ca un moment de meditaţie profundă. Şi nu orice melodie face aşa ceva. Poate muzica clasică mai reuşeşte. Condiţia ce stă la baza atingerii acestei stări de spirit este simplă: trebuie să ASCULŢI. Nu ajunge doar să auzi, trebuie să înţelegi ce îţi mângâie urechile şi să te laşi dus de val. Odată ajuns în transă, sigur vei dori să experimentezi din nou.
Oamenii ce crează muzica asta sunt artişti desăvârşiţi cu suflete deosebite, şi cu o gândire profundă. Dar oamenii ce o crează, nu cei ce o imită.
Consider că adevăraţii compozitori de muzică trance, sunt acei de la început...din pacate, acum nu se mai aduce nimic nou, totul este doar muzică de mâna a doua. Deşi nu ar trebui privit aşa lucrurile. Cei care s-au născut acum 20 de ani şi vor să creeze azi muzică trance, ar avea probabil aceleaşi capacităţi de a "reinventa" trance-ul, dar ghinionul lor este că s-au născut prea târziu. Acum vor fi acuzaţi de plagiat.
Poate nu ar trebui să ne gândim atât la trecut, la prezent sau la viitor. Ar trebui să ne bucurăm de muzica de calitate ce apare şi ceea ce dăinuie, şi să respectăm valorile înalte ale omenirii.
Trance is my...serenity.


http://www.youtube.com/watch?v=KyO-n0UEvfY&feature=channel_page

Mesaj efemerităţii

Tu pari să ai putere când vine vorba de...orice. Pari să ataci oamenii, animalele, obiectele, visele, speranţele, privirile, sentimentele; să asupreşti ce-ţi iese-n cale şi să ne însărcinezi cu-n gust amar, un gust pe care azi, îl numim melancolie.
Dar află că noi te atacăm! Eternitatea ţi-e duşman, iar ea nu e doar o iluzie. Ea este reprezentată de-un singur cuvânt: AMINTIRE. O să ies pe frontul întâi al acestei bătălii cu trecerea timpului, şi-am să-ţi arăt că pot (şi ştiu) să-mi amintesc! Îmi voi aminti de toate la un moment dat. Îmi voi aminti de ziua de mâine, de gândurile de azi, de sentimentele de ieri...Îmi voi aminti de oamenii ce au trecut prin faţa mea, de cei care au stat cu mine, şi de cei care vor veni...Îmi voi aminti de aromele ce m-au condimentat, de muzica ce m-a făcut să mă-nţeleg, de cărţile ce mă învaţă, de natura ce mă găzduieşte...Îmi voi aminti de toate la un moment dat...
Noi nu uităm, ci doar punem de-o parte. Noi nu renunţăm, ci doar amânăm. Noi nu distrugem, ci doar testăm. Iar oamenii...e clar că ei nu mor niciodată! Niciodată! Sunt sigură de asta! Orice copil, orice adolescent, orice adult, orice bătrân a existat vreodată, va exista mereu. Toţi ne lăsăm amprenta asupra vieţii, toţi influenţăm această lume, ce evoluează-n continuu.
Aşa că lasă oamenii să trăiască şi să se bucure! E pentru totdeauna, e necondiţionat. Existăm acum, vom exista mereu.
Efemeritate...eşti doar trecătoare!

Prietena mea cea mai bună

Din fericire nu am o mulţime de "prieteni", aşa cum au alţii. Ştiţi cum se zice "tot ce-i prea mult strică" şi cred că în cazul prieteniilor zicala asta se aplică. Am nevoie de cunoştinţe, dar nu am nevoie de prieteni mulţi. E de ajuns unul şi bun.

Când am intrat în anul I de facultate, am fost sigură că nu voi avea nici un prieten. Prietena mea cea mai bună tocmai se mutase la Cluj iar eu ştiam că era greu să mai găsesc o persoană ca ea. Rămăsesem la facultatea din oraşul meu, unde grupa era formată din femei cu vârste cuprinse între 30-50 de ani. Erau vreo 4 fete mai tinere, dar 3 erau cu siguranţă maneliste, iar cealaltă mult prea introvertită să pot schimba ceva cuvinte cu ea, plus că se înscrisese la facultate cu mama ei. (mă gândeam că precis e o ciudată, de care trebuie să mă feresc).
Totuşi, într-o pauză, era o zi caldă de toamnă şi am ieşit în curte şi m-am aşezat pe o bancă. În apropiere de mine era şi ea cu mama ei. Am intrat în vorbă, şi am început să tot vorbim. Şi am vorbit, şi am vorbit, şi am vorbit. Nu îmi venea să cred cât de multe avem în comun şi cât de bine ne înţelegem. Din ziua aceea, am fost nedespărţite. Am aflat că ea nu e deloc introvertită ci pur şi simplu selectează oamenii cu care vorbeşte.

Prietena mea cea mai bună este persoana care are toate calităţile ce le caut la un prieten. Nimic, dar absolut nimic, nu-i lipseşte! E sinceră, veselă, degajată, cu simţul umorului extrem de dezvoltat, de încredere, şi în primul rând inteligentă. Totuşi, suntem firi foarte diferite. Şi mereu glumim, spunând că noi de aceea ne înţelegem aşa bine că eu sunt cea care o aduce pe ea cu picioarele pe pământ, iar ea e cea care ma mai scoate din monotonia vieţii. Nu ştiu ce m-aş face fără ea. E ca o a doua soră pentru mine.
Nu pot să spun de câte ori m-a ajutat, şi niciodata nu m-a dezamăgit. Mereu a fost alături de mine şi mi-a oferit tot ce avea ea mai bun. Mi-a suportat plângerile şi criticile pe care i le fac in permanenţă, mă iartă ori de câte ori aş greşi, şi are un mod unic de a privi viaţa, un mod din care am foarte multe de învăţat chiar şi în prezent. Îi sunt foarte recunoscătoare şi sunt sigură că nu am să o uit niciodată. Chiar dacă viaţa desparte oamenii, caracterele se schimbă şi problemele vieţii te fac să uiţi uneori de cei importanţi din viaţa ta, pentru mine, prietena mea cea mai bună este şi va rămâne una dintre cele mai importante persoane.

Iată că viaţa m-a surprins şi în cazul acesta. Eram sigură că nu îmi voi mai găsi o prietenă, şi ea mi-a oferit-o pe tavă. Alţii se chinuie luni întregi să creeze o legătură, dar între noi legătura a existat din prima zi.

Mulţumesc, nebuna mea! :D

Pentru tine: http://www.youtube.com/watch?v=NuxS-9t3tnY

Ziua de 8 martie

Pentru că în jurul meu mişună florile, inimioarele şi viaţa mea s-a transformat într-una alb-roşie, trebuie să amintesc aici de momentul ăsta. Ştiu că e doar începutul şi că mă aşteaptă de acum încolo astfel de evenimente în fiecare an, dar deocamdată nu m-am săturat de ele.

Nu văd nimic superficial într-un mărţişor, nimic rău într-o serbare de 8 martie, nimic degradant în oferirea unui cadou educatoarei/învăţătoarei/profesoarei. Puritatea gestului, simbolul său, este unul ce merită dus mai departe. Să fie o tradiţie. Să fie celebrate femeile, şi ca mame, şi ca profesioniste, şi ca surori, şi ca iubite. Şi să fie acest lucru, măcar într-o zi pe an.

Serbările au un scop nobil. Sunt bune şi pentru dezvoltarea copilului, şi pentru a întări relaţia specială dintre o mamă şi copilul ei. De câte ori are o mamă ocazia să audă versuri de genul: "de dragul tău pământul de ghiocei e plin, şi vin cocori în zare şi cerul e senin", sau "mama mea pe buze are leac necunoscut, orice m-ar durea îmi trece doar cu un sărut. Mâinile şi vocea-i poartă vraja vrăjilor, când mă culc, ea mă mângâie, eu adorm uşor.". Cum să nu ţi se umple sufletul de mândrie, şi ochii de lacrimi, când vezi că ai un copil alături de care ai suferit şi pentru care ai făcut sacrficii, şi care acum te răsplăteşte cum ştie el mai bine?

Iar cadourile alea, oferite femeilor, nu trebuie să fie considerate ca o povară. O femeie nu cere neapărat ceva foarte scump, ea cere gesturi, puţină recunoştinţă. (cele care vor o maşină în loc de mărţişor nu pot fi numite femei).

Sunt multe de zis, dar mă opresc aici. Şi vreau să reamintesc că sărbătoarea aceasta este una nobilă. Din păcate în ea începe să se vadă numai stres, obligaţii şi pretenţii exagerate din partea femeilor. Păcat...imaginea asta o arată televiziunea, iar oamenii uită că le stă în putere să schimbe lumea, şi nu trebuie să se lase conduşi de nişte idei, doar pentru că ele apar pe marele ecran. Nu cred că dacă un soţ merge la soţia lui cu o lalea/ghiocel/zambilă, aceasta i-o va arunca în faţă şi-l va face nesimţit.

La mulţi ani femeilor de 8 martie! Te iubesc mămico, bunico, surioaro!

Dintre versurile româneşti preferate...

Încerc să scriu mai jos, o listă cu versurile ce înseamnă mult pentru mine. Versuri în care m-am regăsit de multe ori şi pentru care simt că s-a muncit mult. Profunde, pline de semnificaţii, complicate, misterioase şi în primul rând, originale.

O să încep lista asta cu versurile din "Pentru inimi" a lui Şuie Paparude:

"pentru că sunetul ajunge
din difuzoare până-n sânge,
pentru că inima ta moare
atunci când sunetul dispare"

Apoi, trebuie neapărat să amintesc de inteligentele versuri ale celor de la Travka, din melodia "Cum te simţi", trupă ce din păcate s-a despărţit, dar eu încă mai sper să se reunească şi să ne mai încânte cu palmaresul lor:

"tu nu ai, tu nu ai cultura sentimentului
eu nu am cultura ...sentimentului

ce-ai face dacă într-o zi mi-aş lua capul în mâini
şi ţi-aş striga în ureche cu buzele lui (cum te simţi)

Cântecul meu preferat este vïaţa ta."


Cei de la Taxi, chiar dacă sunt ei modeşti şi se consideră mediocri în scrierea versurilor, eu sunt de părere că au dintre cele mai profunde versuri din muzica românească. În melodii precum "Prea sus", "Nebunia furtunii", "Ploaie pe mare", se ascunde atâta romantism, atâta profunzime încât unii ar trebui sa le citească, nu doar să le asculte...e poezie curată...
Mai jos, amintesc de versurile din "Cineva înaintea ta", o adevărată declaraţie de dragoste, cu o viziune nouă adusă asupra relaţiilor.

"N-ai cum
Sa te prefaci ca nu exist.
N-ai cum
Sa spui ca vii si sa nu mai vii niciodata.
N-ai cum
Sa uiti ca e ziua mea.
Cineva, inaintea ta, era experta in asa ceva.

Asa ca n-ai cum sa ma ranesti.
Cineva a facut asta deja, inaintea ta.
N-ai cum sa ma ranesti,
Dar ai putea, in schimb,
Sa ma iubesti ..."

Bere Gratis nu au avut foarte mare succes, însă eu consider că au avut melodii de calitate şi versuri gândite. Plus că săracul solist, nu mai ştiu cum îl cheamă, are probleme cu fetiţa lui, si nu îl prea ajută lumea. Dintre versurile lor, îmi amintesc de frumoasele metafore din melodia "Câmpuri de luptă".

"Doar ochii vorbesc şi buzele tac
Iar părul bălai e nemângâiat
Doar ochii vorbesc şi inima ascultă
Obrajii tăi îmi par un câmp de luptă."

Chiar dacă nu eram eu foarte mare când erau în vogă, Pasărea Colibri mi-a ajuns la suflet. Cred că anii 80 erau nişte ani grozavi. Până şi modul în care se revoltau prin versurile lor era unul special. Apar jocuri de cuvinte, texte optimiste, vesele, şi care emană energie. Mi-e greu să aleg ceva concret de la ei, dar totuşi, melodia "Ploaia care va veni" este una edificatoare:

"Ni-e lehamite de marşuri, de tromboane şi plocoane,
De blazoane, de canoane şi fasoane.
Fiindcă banul şi prostia sunt pericole morale
Circul vieţii ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheamă a pustiu,
Din cer cad păsări albastre şi totuşi nu-i prea târziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercăm să facem noi
Un oraş fără păcate. "

Ar mai fi multe versuri ce merită amintite, dar voi face asta şi într-o postare ulterioară.

Muzica nu e desăvârşită fără versuri.

Cum îţi dai seama?

Câteodată mă enervează viaţa asta, deşi ştiu că ăsta-i farmecul ei.
Cum îţi dai seama care-ţi sunt priorităţile? Tu ai impresia că ai stabilit un sistem clar de valori şi imediat apare ceva in viaţa ta ce îţi dă tot planul peste cap. Cum ne putem pregăti pentru o asemenea "revoluţie"?
De cele mai multe ori avem impresia că de fapt noi controlăm totul, când colo viaţa mereu ne trage câte o palmă şi zice: "nah, vezi? tot eu fac cum vreau, tu supune-te şi aşteaptă cu răbdare să vezi ce se va întâmpla!"

Acum eu trebuie să mă supun sentimentelor de care am fugit. Să aştept ca lucrurile să evouleze sau să involueze. Fie ce-o fi. Nu? Faptul că eu nu mai fac în perioada asta nimic din ce-am plănuit, nu contează, aşa-i? Contează că trăiesc...desigur....

Prin Bucureşti

Am fost în ianuarie în Bucureşti la nişte prieteni. Nu am mai stat în oraşul ala (mai mult de câteva ore) de vreo 4 ani, cel puţin...ultima oară am rămas cu impresia ca-i nasol acolo, agitaţie, prea mulţi necunoscuţi, maşini multe, gălăgie, etc. Şi, spre suprinderea mea, am descoperit că acum tocmai asta mi-a plăcut. Mi-a fost dor de atâta viaţa pe un metru pătrat. M-a relaxat gălăgia, privirile diverse, oamenii necunoscuţi, clădirile încărcate de istorie, parcurile frumos amenajate, reclamele colorate, gălăgia creată de maşini; parcă am fost un alt om...

M-am plimbat cu metroul şi am fost ca un copil entuziasmat, cred că am pus o sută de întrebări cu anticipaţie, despre tot ce urmează să facem în legătură cu mijlocul ăla de transport în comun :)) De unde se ia cartela, cât costă, unde se validează, încotro s-o luăm, câte staţii avem, şi multe altele :)) Mi-a plăcut că toate sunt organizate acolo. Vedeam oamenii atât de plictisiţi de călătoria cu metroul, încât cred că se vedea pe mine de la o poştă că sunt din alt oraş şi sunt învântată.
Apoi, mi-a plăcut lunga călătorie cu trenul până acolo, autobuzele curate şi moderne, parcurile de distracţii, oamenii prietenoşi, şi ce să mai zic despre accent! Mor după accentul de sudist.
Mie mi-au plăcut şi sutele de câini vagabonzi pe care i-am vazut...cine ştie, poate m-a prins într-o dispoziţie bună weekendul ala la Bucureşti.
Oricum, sunt sigură că vreau să merg din nou, şi să stau chiar mai mult.
Bucureşti înseamna viaţă :)

Sărbătorim de sărbători? Bineînţeles!

Dacă tot au fost sărbătorile, să fac şi eu o concluzie despre această perioadă atât de minunată pentru unii.
La mine sărbătorile sunt ciudate. Am în familie doi atei, un martor al lui Iehova, 2 ortodocşi, iar eu sunt agnostică. Vă daţi seama ce combinaţie superbă. În nici un caz nu facem pregătiri intense pentru Crăciun, deoarece ni se pare o prostie. Tatăl meu, care e ateu, şi pasionat de fizică şi astronomie, ne-a demonstrat prin dovezi astronomice că e imposibil ca Isus să se fi născut pe 25 decembrie. Apoi, mama mea, care e martoră, mi-a demonstrat din nou, prin dovezi Biblice că e imposibil. Eu oricum nu cred nimic, toate lucrurile se vor afla la timpul lor. În fine...

Toate pregătirile pe care le facem, le facem pentru că ne este în reflex. Când eram mici ne bucuram foarte mult de brad, de prăjituri, cârnaţi, piftie, etc etc. Dar acum suntem toţi mari şi le considerăm mai mult o povară, să zic aşa. Mi se pare atât de amuzant cum există o perioadă în an, când toţi îşi strică economiile pentru a avea acelaşi fel de mâncare, ascultă aceleaşi melodii, îşi vizitează rudeniile şi au câte un brad în casă.

Oricum, trecând peste asta, realizez că de fapt îmi place toată perioada asta. Are farmecul ei, toţi încearcă să fie mai buni, să profite cât mai mult pentru a se simţi bine (fiecare în stilul lui) şi parcă este un fel de uniune între oameni. Ne privim mai frumos pentru că "E Craciunul, nu?"

Apoi, ce să zic de sms-uri...lumea vrea să fie cât mai originală, să le dea de veste cât mai multor oameni din agenda telefonică că nu a uitat de el sau de ea, deşi, pe parcursul anului poate vorbesc doar de trei sau patru ori. De parcă ce greu ne e să alegem oamenii pe care îi cunoaştem din listă şi să le trimiţi un sms. (aşa, în scârbă, cât să le închizi gura) Şi chiar...care-i regula? Trimiţi tu, sau trimit eu? (eu încă nu am găsit răspunsul) E atâta ipocrizie, de care suntem totuşi, extrem de ataşati.
Bineînţeles că suntem influenţaţi şi de televiziune prin campaniile lor "de Crăciun, fii mai bun, bla bla bla", dar totuşi, uităm să mai gândim sincer. Am ajuns de la "ieslea săracă" la masa plină de bucate, la brazi ce costă cât un televizor, şi la decoruri ce costă cât hrana unui sărac pentru două luni.

Deci, e paradoxal. Îmi plac şi nu-mi plac sărbătorile. Oricum, voi continua să mă menţin la un pas cu societatea, deoarece e distractiv. Ce gândesc, e altă problemă.

Pregătiri cât mai reuşite pentru viitorul Paşte fericit!