Prin oraş

Azi trebuia să merg cu nişte prietene la un pub unde este karaoke, dar proastele, am uitat să facem rezervare, şi bineînţeles că a fost plin localul când am ajuns, deşi chiar am fost în formă şi cu chef să mă fac puţin de ruşine. Dar mai este şi marţea viitoare timp.
Nah, pentru că nu a fost liber acolo, am căutat un alt pub - muzică naşpa, alt pub - gol şi pute, alt pub - plin de manelişti, etc etc. Ne-am plimbat în vreo şase şi am decis să mergem unde a dorit fratele meu. Acolo, atmosferă foarte faină. Am avut impresia că sunt acasă la cineva. Miros plăcut, canapele comode, muzică trance. Atmosfera perfectă pentru o seară ce a devenit una plăcută, nu neapărat nebună, după cum plănuisem. Şi pentru ca să fie tot tacâmul, m-am reîntâlnit cu prietena cea mai bună, din perioada liceului. S-a mutat la Cluj şi ne vedem mai rar, dar mereu avem ce povesti şi mereu ne redovedim că nu am fost prietene doar de suprafaţă (cum sunt de obicei prieteniile din liceu). Parcă nici una nu ne-am schimbat când suntem împreună. Râdem, gesticulăm, ne pupăm, bârfim, ne enervăm; tot ce cere o prietenie. Niciodată nu mă satur de stat cu ea la poveşti. Şi partea cea mai bună e că mai am o prietenă cu care mă înţeleg şi mai bine, dar din păcate ea lucrează în străinătate. Totuşi, cu ea mă văd mai des deoarece vine destul de des acasă. Sunt norocoasă când vine vorba de prietene. Lumea mă îndrăgeşte repede (modestie, revino pe meleagurile tale :)) ), probabil din cauza sincerităţii mele totale, şi astfel că am mereu pe cineva alături.
Pe lângă prietenele astea de care am amintit au fost şi două de "umplutură" de care mi-e tare milă. Sunt atât de tăcute şi plictisitoare încât îmi amintesc de nişte persoane cu mari traume psihice. Încă încerc sa îmi dau seama ce s-a întâmplat cu ele, pentru că poate le-aş putea ajuta cu ceva.
Oricum, am vrut să scriu aici despre seara asta pentru că m-am simţit foarte bine şi vreau o mică amprentă a serii.

p.s. apă plată cu lămâie iz dă best :D

Bunicuţa mea

Nu mi-am cunoscut bunicii. Singura pe care o ştiu e buni. Buni mea...
În vacanţe când eram mici, stăteam de la început până la sfârşit la ea. Suntem patru copii şi ne-a crescut pe toţi. Mama cu tata munceau şi buni avea grijă de noi.
Eu seamăn cu ea. I-am moştenit ochii verzi, pomeţii şi forma nasului. Până şi la caracter ne asemănăm; suntem ambiţioase, economicoase, guralive, sensibile şi optimiste.
Îmi amintesc că atunci când eram mică, dormeam în fiecare seară cu ea. Înainte de culcare ne puneam să ne rugăm şi ea ştia o rugăciune tare frumoasă pe care o tot rugam să mi-o zică. Apoi, ne băgam în pat, şi ea îmi citea poveşti, sau mi le spunea din minte. Mă trezeam aproape în fiecare noapte însetată şi mergea mereu să îmi aducă o cană plină cu apă. Era aşa bună apa aia.
A reuşit să nu facă nici o diferenţă între nepoţii ei. Ne-a împărţit dulciurile în mod egal, ne-a croşetat ciorapi la toţi, şi ne făcea la toţi ursuleţi de pâine în cuptor, cu ochi de cărbune şi unşi cu ou bătut pe deasupra (ce buni erau!).
La buni am petrecut o mare parte din copilărie. Îmi amintesc că mergeam cu ea pe câmp sa o ajutăm la treaba (cică) şi făceam mereu baie în şanţurile pline de apă de ploaie; sau luam ştiuleţi de porumb în lapte, cu părul lung, şi îi făceam păpuşi; sau ne căţăram prin copaci să mâncăm flori de acăţ, măcieşe, zmeură sau agrişe. Tot acolo am avut şi cea mai bună prietenă, şi primul iubit (un pupic pe gură, şi făceam schimb de gume Turbo :)) ). Când am început să creştem, mergeam la discoteci şi ea ne aştepta îngrijorată, până pe la 4 dimineaţa.
Auleo, am devenit melancolică!

Oricum, buni mea e super. E o bunică modernă cu care pot vorbi orice şi glumi oricând. Încă e tânără. Are 67 de ani, şi e destul de sănătoasă, din fericire. A avut o viaţă foarte grea, cu o familie rea şi un soţ şi mai rău. Dar acum îi e bine.
Din păcate noi am crescut, şi locuieşte singură. E tot mai singură şi nu-i place. Plânge de fericire când îi spun că merg la ea şi mă aşteaptă cu cele mai bune mâncăruri. Iar în timp ce mâncăm îmi dezvăluie că atunci când e singură nu îşi prea găteşte, pentru că nu are cui. Are două pisici (una are 14 ani, a crescut odată cu mine), un câine şi câteva găini. Cu ele îşi umple timpul.
Oricum, e tare fericită şi mândră de noi. Alte bătrâne de prin sat se plâng de nepoţii lor, iar ea se laudă că noi o vizităm, o pupăm şi stăm cu ea.

La buni mă simt copil, ori de câte ori aş merge. Cred că şi dacă aş avea 40 de ani şi aş sta pe acolo, tot copil m-aş simţi. E imposibil să îţi uiţi copilăria şi bunicii care te iubesc aşa de mult...

Îmi iubesc mult de tot bunica şi sper să aibă o viaţă lungă şi plină de sănătate.
Nu uitaţi să vă preţuiţi bunicii!

Azi a fost senin şi nu vrea să ningă

Da! Sunt un copil nerăbdător! Mi-e doooor sa ningă. Au trecut trei ierni de când eu nu m-am jucat în zăpadă (la mine în oraş). Îmi place să modelez oamenii de zăpadă, să mă dau cu sania, să mă dau pe derdeluş, să văd tot alb în faţa ochilor, să îmi scârţâie zăpada sub picioare; îmi plac şi momentele în care viscoleşte şi de-abia mi se văd ochii chinuindu-mă să înaintez din cauza vântului; Îmi place fumul care se ridică în văzduh, înspre cerul gri; ce să fac...îmi place iarna - iarnă :)
Abia când va ninge voi avea chef să ascult o colindă, să miros cozonaci şi să aşez globuri şi beteală pe brad.

La cămin, copiii îmi recită zi de zi poezii de genul: "Brăduleţ brăduţ drăguţ/ Ninge peste tine/ Haide, hai în casa mea/ Unde-i cald şi bine/ Pom de anul nou te fac/ Ooo, ce bucurie!/ Cu beteal-am să te-mbrac/ şi steluţe-o mie."
Îmi plac atât de mult. Îmi amintesc că ştiam şi eu zeci de poezii şi le spuneam aproape mereu, ca nu cumva să audă Moşul poezii mai frumoase de la alţi copii.
Oricum în cazul copiilor de azi, totul e diferit. Ei îl aşteaptă pe Moşul cu curiozitate, nu neapărat cu entuziasm. Pentru ei fiecare jucărie adusă de Moşul e una normală, la fel şi dulciurile. Nu mai ştiu să se bucure de lucrurile astea. Părinţii îi alintă foarte mult şi primesc tot ce le trebuie, chiar dacă sunt răi, chiar dacă sunt cuminţi.

Nu prea pot simţi spiritul sărbătorilor. Mi-e silă de preţurile ridicate cerute pentru orice material amărât, sau pentru o sticlă colorată; de cadourile pompoase care se fac într-un concurs continuu şi din obligaţie, nu din suflet; de oamenii care mănâncă cât porcii, şi beau cât cămilele; de femeile care se îmbracă din sute de lei, în loc să dăruiască nişte haine cuiva care are nevoie (măcar în perioada asta). Nu contează...oamenii înghit orice.

Aş vrea ca măcar să ningă, şi sufletul meu să se bucure că e iarnă.

Smaaaaaail

Azi sunt aşa binedispusă. De vreo 4 ore m-a trezit ceasul cu "Island in the Sun" şi acuma ascult The Killers - Human. Auleo ce face muzica din om! Cred că oricât de tristă aş fi, melodia asta m-ar binedispune.

Vine fratele meu din Italia azi. Abia aştept să îl văd. A venit şi în vară, dar nu e suficient. Abia aştept să îl strâng în braţe.

Chiar dacă îmi curge nasul, abia vorbesc, sunt ruptă de oboseală după atâtea zile pline, şi mă aşteaptă vreo 20 de documente de completat, sunt fericităăăăă! Viaţa chiar e faină! Ce ne-am face fără momentele alea triste? Avem mare nevoie şi de ele, că altfel nu am mai şti să le preţuim pe celelalte.

Vă doresc şi vouă să vă simţiţi cum mă simt eu!
Paaaaaa!!! Mă duc să dansez

Te cerți cu fratele tau?

Și eu, stai linștit! Ne certăm din cele mai mici chestii.
El e cu doi ani mai mic decât mine și am impresia că trebuie să am grijă de el. Că sunt responsabilă pentru el. Vreau să o ducă bine și să aibă parte de un viitor luminos și de aceea mă chinui să îl ajut să ajungă undeva. Dar el le ia pe toate sfaturile și criticile mele ca și cum "am ceva cu el". Sunt de acord, îmi pierd și eu de multe ori răbdarea și nu spun ce am de spus pe un ton normal, dr mi-e greu sa îmi fac treburile de zi cu zi și să mai stau și după fundul lui, să îl tot împing de la spate. Mă tem că va face ceva boacăne sau se va cupla cu cine știe ce persoane dubioase.
Se ceartă și cu părinții. Doarme până dupămasa, nu merge la facultate, renunță la multe lucruri din viața lui pentru amărâtul ăla de Counter-strike, nu se obosește să își facă o prietenă, și multe alte chestii.
Sper că timpul îl va ajuta să aleagă o cale bună. Oricum, eu voi fi lângă el, să îl păzesc de la spate. Dacă cumva o să văd ca exagerează în anumite privințe, sper să îl pot "decupla" de la gândurile prostești.

Yippie, we all gonna die!

Îmi place foarte mult engleza (doar de la anul o voi preda) dar încerc să nu o folosesc foarte des deoarece vreau sa fiu înţeleasă (deşi în ziua de azi majoritatea cunosc limba engleză) şi vreau să am un anumit respect faţă de textele mele; să fie ori română - ori engleză. Dar acum nu am rezistat...aşa de bine sună titlul însemnării încât şi azi mi-a apărut de câteva ori prin minte.
Revelaţia acestei postări am avut-o după ce am vizionat clipul ăsta: http://www.youtube.com/watch?v=s5btZWbViPA

Parcă mi-am simplificat sentimentele şi am zis: "care-i faza? de ce se tem unii de moarte? oricum, de ea nu scapă!"
Vreau să dezvolt puţin.
Există atâţia oameni depresivi care se tem de moarte! Nu i-am înţeles niciodată şi acum mi-am întărit convingerea că e un lucru ce nu poate fi înţeles (de fapt, fobiile în general sunt exagerate, dar cred că toţi avem o fobie, doar că nu ne-o cunoaştem). Să revin...
Moartea e întradevăr ceva înspăimântător, dar e groaznic să îţi trăieşti viaţa urându-ţi-o (aşa fac depresivii) şi totuşi fiindu-ţi frică să nu se încheie! Ăia ce se sinucid văd moartea ca pe o scăpare, sau cum zicea Veronika (cea care se hotărăşte să moară): "în sfârşit aveam să primesc răspuns la întrebarea: există Dumnezeu?".
Moartea e la fel ca viaţa. Are şi bune, şi rele! Dacă ne facem un bine, trebuie să îl facem pentru a TRĂI bine (da, m-am luat după Băse) şi nu pentru a nu MURI, pentru că oricât ne-am chinui tot vom muri TOŢI, odată şi odată! Moartea vine şi bine se zice că "toate la timpul lor".
Eu zic să lăsăm de-o parte frica de moarte, să ne trăim viaţa atâta cât apucăm şi să nu uităm să zâmbim :)

Ce apreciez la oameni

Tatăl meu mi-a repetat într-una de când eram mică, faptul că "oamenii sunt foarte valoroşi". Sunt de acord cu el. Niciodată nu poţi şti cum te ajută un anumit om. Informaţia sau ajutorul preţios poate veni de unde nici nu te aştepţi, iar acest lucru mi s-a confirmat de multe ori.
Oamenii sunt empatici şi reacţionează la problemele celor din jurul lor. Nu cred că cineva ar trece pe stradă fără să îşi modifice starea de spirit în momentul în care văd o femeie leşinată pe jos (de exemplu).
Îmi plac oamenii care luptă pentru ceea ce își doresc, oamenii care își dedică viața pentru a-i ajuta pe alții. Ajutându-i pe alții ai șanse să te ajuți și pe tine, în subconștientul tău. Sentimentul de mulțumire și împlinire este neprețuit.
Îmi plac oamenii care își iubesc familia, deoarece familia este singura care nu ne va dezamăgi niciodată și ne merită respectul deplin. Bunicii, părinții, frații...ei ne ajută necondiționat și ne iartă necondiționat.
Oamenii care nu își fac din viață un timp de adunat bani, sunt oameni care știu să trăiască cu adevărat. Oricâți bani am avea tot într-un pat am dormi și tot apă am bea și tot la WC am da-o afară. Același vânt ne mângâie fața și același soare ne încălzește. Aceeași putoare ne lovește la intrarea în anumite cartiere și același cerșetor ne cere bani. Oricât de pline de bani ne-ar fi buzunarele, în esență facem aceleași lucruri, deci nu are niciun sens să ne pierdem timpul plini de stres și fără chef de viață. Unii adună bani toată viața și realizează că nu au avut timp să se bucure de ei.
Oamenii care nu mint sunt de apreciat. Trebuie să suportăm consecințele faptelor noastre și părerilor noastre. Nu există un asemenea lucru ca o "minciună nevinovată". Minciuna ne degradează și ne aruncă într-un labirint al disperării din care nu putem ieși fără să spargem pereții. Adevărul tot se află, deci cel mai bine e să nu amânăm, să suportăm consecințele și să ducem o viață curată, fără minciuni, fără frică și lașitate.
Multe aspecte sunt importante la caracterul unui om, dar e prea mult de înșirat aici. Probabil dacă voi mai avea ocazia, o să mai scriu despre caracteristicile demne de admirat la un om.

Despre muzică.

Nu pot să scriu despre muzică. Adică, pot să scriu dar sunt prea multe de zis ca să îmi exprim bine părerea asupra ei. E ca o religie. Muzica îmi este indispensabilă. Mă ajută să îmi trăiesc clipele fericite şi să trec peste cele triste; reuşeşte să trezească în mine sentimente ce nu multe alte lucruri reuşesc; mă ajută să îmi caut prieteni asemănători (da, am prejudecăţi şi nu aş putea fi niciodată prietenă cu o manelistă); este un refugiu şi o încântare.

Am formaţii preferate, şi melodii preferate. Nu am stiluri preferate, deşi ascult muzică trance de 12 ani. Pe lângă trance ascult mult grunge, pop rock, alternative, shoegaze, indie, etc. Dar nu mă pot cataloga ca o tranceriţă, sau rockeriţă. Chiar mi se pare absurd să spui că eşti un om ce este reprezentat de un gen de muzică. Muzică se mulează după sentimentele tale şi e imposibil ca toată viaţa să asculţi cu plăcere numai un stil de muzică. Probabil, dacă ai avea probleme psihice şi ai fi condus de acelaşi sentiment o viaţă întreagă, ai asculta numai heavy metal, de exemplu.

În fine...muzica e specială pentru oricine, nu numai pentru mine şi mă bucur că se face atât de multă muzică de calitate (exceptând rebuturile industriei muzicale).

Femeile sunt rele

Avem un spirit de luptător în noi, suntem egocentrice, maliţioase, interesate şi materialiste. Asta e sigur! Nu există excepţie. Şi femeile care nu vor să recunoască că au aceste "calităţi", nu pot scăpa, deoarece se vede pe acţiunile lor.
Într-un fel, ar fi scuzabil comportamentul nostru, pt că avem în instinct să ne protejăm copiii, să ne ţinem familia unită şi să asigurăm un trai mai bun. Astfel că, în acest caz, zicala "scopul scuză mijloacele" este una valabilă, deoarece un scop altruist este atins prin multe mijloace egoiste. În interiorul nostru, toate avem intenţii bune şi ne gândim şi la cei din jurul nostru, dar când vine vorba despre familia noastră sau despre propria persoană (asta în cazul în care nu avem familie, pt că familia e mereu pe primul loc pt noi) lăsăm de-o parte chestiile emoţionale şi luptăm ca nişte amazoane (ce suntem!).
Spun toate lucrurile astea, deoarece am ocazia să stau alături de o mulţime de femei zilnic. Deci frate, câte bârfe aud între femei într-o zi, nu aud nicăieri altundeva într-o perioadă de un an! Ne bărfim, ne "lucrăm" pe la spate, ne trădăm una alteia secretele, ne invidiem, încercăm să flirtăm cu partenerii celorlalte, etc etc.

Iar bărbaţii stau pe margine, se lasă conduşi, se uită la meci, se văd la o bere, şi când se plictisesc să ne vadă atât de ocupate cu bârfele şi gătitul, ne înşeală. După înşelat, regretă; bineînţeles.

And the story has a happy end. :)

Vă mândriţi cu meseria voastră?

Atâţia oameni muncesc din greu ceva ce nu le place sau simt că îi înjoseşte. Femeile de serviciu, vânzătorii, ospătarii, măturătorii de stradă; au ei meserii ruşinoase?
Ar trebui să se simtă stânjeniţi când îşi dezvăluie activitatea pe care o fac în schimbul aprovizionării cu alimente şi haine(asta dacă le ajung banii)?

Părerea ma este că orice om munceşte trebuie să fie mândru că este responsabil şi face tot ce poate pentru a-şi îmbunătăţi traiul. Decât nimic, mai bine măturător de stradă. Decât un cerşetor nesimţit care minte zilnic şi face o avere din superficialitatea oamenilor, mai bine un om care luptă să ajungă sus,acceptând pentru început şi o muncă de necalificat. Nu pot să o numesc "muncă de jos", după cum fac mulţi, deoarece orice muncă adusă în folosul comunităţii este indispensabilă. Ce ne-am face fără cei care curăţă toaletele, sau cei care matură kilogramele de gunoi lăsate de inconştienţi după evenimentele publice? Sau, cum puteţi spune că o vânzătoare nu face multe lucruri când ele trebuie să reţină atâtea sume, atâtea nume de alimente, să facă inventarii, să calculeze şi să dea rest bine, şi pe lângă asta, să fie şi amabile cu toţi bădăranii.

Dacă munceşti, înseamnă că vrei să fie mai bine atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur. Fii mândru că ai un loc de muncă, lucrează mult, aşteaptă o promovare şi fă-i loc altui începător.

p.s. probabil unii rămân la aceeaşi meserie o viaţă întreagă. Asta se întâmplă cu siguranţă deoarece nu şi-au dorit cu adevărat să avanseze, însemnând că subconştientul lor s-a obişnuit cu situaţia şi este mulţumit.

Bilet de sinucigaş

Cum ar suna biletul pe care l-aţi scrie înainte să vă sinucideţi?

La una dintre macabrele ştiri apărute pe ProTV la ora 17, se amintea cu stupoare de un bilet neobişnuit al unui sinucigaş, în care scria: "Cel care mi-a aruncat gunoiul acum trei ani în curte, să ajungă ca mine. Mă găsiţi în grădină."
Adică cum? Există un anumit tip de bilet pe care trebuie să îl scrii? Există o modă până şi la biletele de adio?

Totuşi, după cum mi-e firea, m-am apucat să filozofez, şi mă întrebam oare eu ce aş scrie într-un asemenea bilet? Am ajuns la o concluzie. Mi-aş explica gestul pe cât de bine posibil, aş mlţumi oamenilor din viaţa mea, nu mi-aş dezvălui secretele deoarece nu aş face nimic decât să le dau peste cap viaţa celor dragi (daaaa, am secrete), şi aş încerca să scriu nişte cuvinte ce să le întărească relaţiile celor ce ştiu că vor citi biletul meu. Cam aşa mi-l imaginez.
Apoi, după ce aş scrie biletul, m-aş decide că de fapt dracul nu-i aşa negru, că nu trebuie să mă sinucid şi l-aş băga pe foc. :P

Cărţi electronice

În ultimul an nu am apucat să termin nici o carte. Mă chinui cu "Romanul adolescentului miop" de vreo 7 luni. Şi timpul liber pe care îl am, îl stric cu statul pe internet. Tare ştie să atragă oameni, internetul ăsta! Totuşi, mie nu îmi place situaţia aşa că m-am pus pe citit cărţi în format electronic. Nici nu am ştiut că internetul e aşa de bine dotat cu cărţi. De acum încolo, nu mai pierd timpul pe forumuri, pe messenger nici atât (nu că înainte stăteam mai mult), şi îmi voi dedica timpul cititului. Cu siguranţă nu este timp irosit.

Sper să reuşesc să parcurg cât mai multe cărţi, pentru că lectura mă relaxează foarte mult, îmi deschide noi orizonturi şi îmi creşte încrederea în mine.

Unde este Dumnezeul oamenilor?

Fiecare îl vede aşa cum vrea, dar sunt sigură că până şi pentru atei, el este undeva, doar că încă nu l-au găsit. Dumnezeu e speranţa noastră interioară, refugiul nostru, resemnarea noastră şi iluzia noastră - sub toate formele ei.
Totuşi Dumnezeul descris de Biblie este unul fals. El nu poate fi atotputernic deoarece perfecţiunea nu există şi dacă ar putea controla tot, şi ar fi chiar atât de inteligent, ar putea găsi o modalitate de a ne da dreptul la libera alegere, fără ca atâţia copii să moară de foame (de exemplu).
Am învăţat prea mult despre subiectivitatea traducerilor, încât să cred că Biblia a fost tradusă corect şi a ajuns o carte obiectivă care să ne poată ghida în viaţă. Păcat e că mulţi oameni nu ştiu asta...nu e păcat că ei cred în ea, pentru că ea nu ne învaţă rău; dar e păcat că ei cred o minciună. Trăiesc o viaţă întreagă facând şi "nefăcând" anumite lucruri din frica de acel iad şi cu speranţa de a ajunge în rai. Aceasta este greşeala mare pe care Biblia ne împinge să o facem. Cei care cred în ea nu ajung cu un caracter curat deoarece sunt mult prea puternic influenţaţi de scrierile acelei cărţi. Şi deşi toate lucrurile din mediul nostru înconjurător ne influenţează, acesta duce pe un drum aproximativ rău. Oamenii se omoară în numele religiei, fură, mint, ajung fanatici şi se călugăresc, îşi aleg o anumită soţie pentru că aşa le-a fost "prezis", etc etc.
Trebuia ca Biblia, să nu fie chiar atât de interpretabilă. Au apărut atâtea religii din cauza ei, şi cei de la putere se folosesc atât de mult de aceasta pentru a-i conduce pe "credincioşi", încât acea carte şi-a pierdut din însemnătate şi a primit o conotaţie extrem de diferită faţă de ceea ce reprezenta ea la început.
Noi vrem să credem în Dumnezeu pentru că fără această credinţă am fi pierduţi. Nici unui om nu îi place să fie pe cont propriu. Ne place să ştim că vom fi recompensaţi pentru lucrurile bune pe care le-am făcut şi într-un fel suntem mai liniştiţi dacă ştim că cineva de acolo de sus ne şi ceartă (în felul lui) când facem o greşeală.
Credem în îngeraşi, în persoane dragi care ne veghează de sus, într-un viitor bun pe care Dumnezeu ni l-a pregătit, în răsplata meritelor fiecăruia....
Părerea mea este că nimeni nu l-a găsit pe Dumnezeul adevărat. Nici o religie, oricât s-ar lăuda şi oricâte argumente ar aduce.

E prea greu subiectul ca să-l pot explica şi sunt sigură că greşesc în multe privinţe. De fapt, nici eu nu mă înţeleg foarte bine. Nu pot să îmi descriu propria părere în legătură cu un eventual Dumnezeu. Vă daţi seama că mi-ar plăcea ca el să existe, dar nu vreau nici să cad în extreme. Încerc să rămân pe linia de plutire, facând un echilibru; încercând să nu regret nimic, orice ar fi. Dacă el există, să sperăm că va fi mulţumit de ce fel de om sunt, iar dacă nu există, cu siguranţă nu îmi voi vedea viaţa ca un timp pierdut în numele Lui.

Sunt o ciudată şi mă mândresc cu asta

Ce reprezintă de fapt normalitatea? Tot ceea ce este conform dorinţelor, teoriilor, ipotezelor marelui public. Cine zice că normal e să fii slab şi nu gras? Să ai nasul micuţ şi nu mare? Să porţi fuste dacă esti tipă si pantaloni dacă eşti băiat? Toate astea sunt prejudecăţi, iar noi ne ghidăm în viaţă după ele. Ideile astea nu au apărut ca o evoluţie, ca o dorinţă de a corecta ceva la trecutul greu pe care l-a avut omenirea...ideile astea au apărut odată cu emanciparea omului, cu dorinţa lui de libertate (fără să îşi dea seama că de fapt nu o să fim niciodată pe deplin liberi), cu dorinţa lui de a se impune sau de a deveni unic (când de fapt, toţi suntem unici şi preţioşi).
Eu sunt altfel. Mi-am dat seama de asta după ce am observat că lumea care vorbeşte cu mine nu prea ştie ce să îmi răspundă când îmi aude argumentele. E adevărat că nici eu nu am nişte standarde bine definite, şi sunt destul de schimbătoare şi iar când vine vorba despre concepţia mea evoluez mult, dar am nişte "reguli" pe care le consider sfinte. Probabil acestea vor reieşi pe parcurs din însemnările mele.
În ziua de azi eşti normal dacă îţi petreci serile de weekend în cluburi, iar timpul liber la shopping sau la mall. Dacă eşti rocker, punker, minimalist, sau manelist. Dacă eşti şmecheraş şi ai ochelari de soare care să îţi acopere toată faţa urâtă. Dacă îţi place să citeşti, e musai să citeşti Cioran şi De ce iubim femeile a lui Cărtărescu. Dacă te uiţi la TV. Dacă foloseşti cel puţin 5 perechi de încălţăminte. Dacă foloseşti free hand, Iphone, sau alte chestii de genul. Dacă ai treizeci de prieteni cu care ieşi non stop. Dacă te uiţi la cele mai noi filme apărute, indiferent de tematica lor. Şi aş mai putea spune o mulţime de "normalităţi" pe care le-am observat, dar sunt sigură că şi voi ştiţi despre ce vorbesc.
Eu sunt altfel.

Legături virtuale

Oamenii iubesc să iubească. Mai ales femeile. Dacă dau de cineva care le convine şi care le face două complimente şi un mic cadou, pe lângă multe săruturi pătimaşe, încep să se întrebe dacă el e "alesul", dacă vor fi împreună mult timp, ce le rezervă viitorul...
Astfel că, de când a apărut şi internetul, se leagă tot mai multe relaţii reale - aparent. Iar oamenii ajung să "sufere" mai mult deoarece distanţa ne chinuie; oricum am fi proiectaţi, avem nevoie la un moment dat de atingeri, de îmbrăţişări şi de săruturi. Relaţiile virtuale sunt intense, tocmai din această cauză, pentru că ele nu ne pot da lucrurile acestea importante. De cele mai multe ori, ajungem unul în faţa celuilalt, şi ne dăm seama că totul a fost o iluzie, că spontaneitatea este de fapt cea care ne defineşte, nu clipele alea în care stăm în faţa calculatorului şi medităm la crearea unei declaraţii de dragoste cât mai explicite. În realitate, noi nu facem declaraţia omului cu care vorbim, ci persoanei ideale pe care ne-am imaginat-o că stă la celălalt ecran. Realitatea e doar cea palpabilă...mintea noastră e prea inventivă ca să o credem. Rareori se întâmplă să nu fim dezamăgiţi.
Să revin...acum putem să discutăm şi cu cel din Franţa, şi cu tipa din Veneţia, şi cu băiatul din Brăila, sau cu fata din Călăraşi. Deşi suntem departe de ei, ajungem să simţim că ne sunt suflete pereche, că ne potrivim şi ne asemănăm foarte mult; dar totul e înşelător. Mulţi oameni au simţit o pasiune intensă, au plâns şi au iubit cu adevărat, însă numai pentru câteva clipe. Când au ajuns faţă în faţă şi relaţia "s-a consumat" a dispărut şi pasiunea şi a apărut o plictiseală bruscă. Discuţiile, lucrurile pe care oamenii le află în ani de zile, s-au aflat prin intermediul internetului în câteva luni, că, deh...nu ai altceva de făcut decât să vorbeşti.
Eu sunt de părere că relaţiile ce au început virtual şi totuşi rezistă, rezistă numai pentru că ambele părţi au făcut anumite compromisuri şi au lăsat la o parte lucrurile care nu le-au plăcut unul la altul. Şi acum o să ziceţi: bine, dar compromisuri se fac în orice relaţie. Da! Dar, această relaţie cere acelaşi tip de compromisuri pe care le cere o relaţie normală, plus cele provocate de "virtualitate", deci e mai greu şi nu prea merită, deoarece şansele să iasă ceva sunt mici, iar cele să suferi sunt mari.
Totuşi, cum ziceam la început, ne place să iubim, şi vrem să iubim chiar dacă e numai pentru câteva clipe şi e virtual. E mai comod să stăm în casă şi să vorbim "în scris" deschis, decât să ieşim într-un local sau într-un parc şi să îi zâmbim persoanei drăguţe de lângă noi. În casă nu riscăm nimic.
Suntem nişte fricoşi.

În viitor o să vorbesc şi despre prieteniile virtuale. Sunt oare ele adevărate?

Despre sterilizarea pisicii

Acum o lună, am decis să îmi sterilizez pisica. Am tot căutat pe internet tot felul de informaţii despre argumente pro şi contra şi am găsit multe puncte de vedere, iar în final balanţa a înclinat în sprijinul acestei operaţii.
Pisica mea e maidaneză şi deoarece o lăsam afară să stea cât dorea, făcea aproximativ 4 serii de câte 5 pui pe an. Adică, foarte mult. Mereu o vedeam umflată, şi nu mai avea chef să stea şi să se joace cu noi. Venea acasă numai cât mânca, dormea în căldură cam o oră şi apoi pleca. Plus că, pe lângă că la fiecare naştere ne chinuiam să îi găsim un loc bun în care să nască, materiale proaspete pe care să nască, mai avea şi complicaţii. De vreo 4 ori am dus-o la veterinar cu puiuţi morţi în ea, rămaşi acolo. Apoi, despre puiuţii pe care îi năştea...erau câte patru care o sugeau şi o secau de puteri, şi era mereu slabă după câte o naştere.
Singurul lucru pe care nu l-am găsit pe internet a fost o relatare concretă despre ce se întâmplă după operaţie. Îţi aduci pisica acasă....şi?
Aşa că m-am decis să vă povestesc eu în detaliu reacţiile pisicii mele, deoarece pentru mine a fost un adevărat şoc să o văd în halul ăla. Mă gândesc că o să liniştesc pe cineva.

Am dus-o la medic, care mi-a povestit despre acţiunile pe care le va face când o operează, de modul în care să o hrănesc după, etc. Şi mi-a zis că după ce o aduc acasă, atâta timp cât pisica respiră, înseamnă că e bine şi să nu mă stresez. Eu am ţinut-o, iar el i-a dat două injecţii după care a ras-o pe burtică. Între timp, după vreo 10 minute, vedeam cum ochii i se dilată, nu mai mieuna, nu mai clipea, era moale şi nu se mişca deloc. Pisicile când sunt anesteziate nu închid ochii, deşi sunt complet amorţite. Mi-a zis doctorul că e un fel de mijloc de apărare ciudat. Instinctul rămâne treaz.
Am lăsat-o acolo şi am revenit după ea peste o oră. Am văzut-o întinsă pe masă, în stare totală de amorţeală. Avea un pansament pus superficial în jurul burţii şi părea mult mai slabă. Operaţia m-a costat 100 de lei. Mi-am luat pisica în braţe şi am mers acasă. Ce să vă spun că a năpârlit aşa mult în 15 minute cât a stat în maşină, până mi-a acoperit de păr, întreg tricoul negru. E de la stres.
Am pus-o la locul ei preferat, pe fotoliul de lângă televizor, am făcut întuneric şi am încercat să păstrăm linişte. Ea după vreo o oră a început să îşi revină. Deşi era forte rece şi tare (ca un cadavru, atâta că respira) începea să clipească şi să se mişte încet. Dupa încă o oră, se târa prin casă şi cădea din când în când într-o parte şi alta. Îşi căuta un loc atât de întunecat şi de retras încât noi să nu o putem atinge. Aveam impresia că e supărată pe noi şi aveam multe mustrări de conştiinţă. Apoi s-a târât spre usă ca şi cum s-ar cere afară. Am dus-o în braţe până la locul unde îşi făcea nevoile şi le-a făcut exact în momentul în care am pus-o pe pământ. Începea să îşi revină tot mai mult şi şi-a dat pansamentul jos, nu l-a suportat. Operaţia nu s-a infectat deoarece avea pe ea o substanţă verde, foarte urât mirositoare, dar protectoare.
Noaptea a fost cel mai rău. A început să dea capul pe spate şi să caşte gura că şi cum ar fi pe punctul de a muri. Am intrat în panică şi am vrut să îl sun pe veterinar să îi spun că moare, dar mi-am amintit ce a zis în legătură cu respiraţia. Am stat toată noaptea trează. Ea se simţea tot mai bine. Spre dimineaţă am mângâiat-o şi a început să toarcă, iar asta m-a mai liniştit. A mâncat nişte cărniţă şi brânză topită. A băut apă. Vreo două zile am ţinut-o în casă, a ieşit numai cât sa-şi facă nevoile. Începea să mănânce tot mai des.
Acum a trecut o lună şi rana s-a cicatrizat. Pisica mea s-a îngrăşat, mănâncă mult mai mult, se joacă şi stă mereu cu noi, e mult mai veselă. Măcar nu îi mai este pusă viaţa în pericol. Oricum mi-a zis veterinarul că de împerecheat se mai împerechează, deci nu i-am luat fericirea aia :P
Aş recomanda oricui vrea să aibă o pisică sănătoasă, să o sterilizeze.

Propria-mi caricatură

Ca orice om, am şi eu o mulţime de defecte şi vreau să le scriu aici, ca să îmi amintesc de ele după ce arunc o privire peste însemnări.
În primul rând, îmi rod unghiile...este un tic din copilărie de care nu prea pot scăpa. Am şi zile când unghiile apucă să crească şi să arate ca ale unei domnişoare (lol) dar de obicei sunt destul de mici. Am noroc că nu exagerez, şi nu îmi ajung cum am văzut la alţii, sub formă de lopeţi :))
Mă tem de întuneric. Cred că asta e o traumă făcută de sutele de filme horror pe care le-am văzut. Am început cu filme light precum Poltergeist, Fright Night, Candyman sau Psycho şi am ajuns în timp la filme de genul Saw, IT, Shining, Halloween, Valentine, etc. Nu pot adormi decât cu lumina aprinsă iar dacă cumva e întuneric în cameră, aud tot felul de sunete ciudate, văd umbre, îmi imaginez diverse lucruri.
Am alergie la orice metale, în afară de argint. Asta bineînţeles că nu e vina mea, dar e deranjant că nu pot purta alte metale. De exemplu cu aurul (chiar dacă nu sunt mare fan), am avut probleme deoarece au fost oameni ce mi-au dat cadouri din aur iar eu nu le-am putut purta.
Sunt obsedată de ordine. Aici chiar e problemă pentru că îi terorizez pe toţi din casă cu anumite reguli. La mine vasele trebuie să stea în storcătorul de vase într-o anumită ordine, hainele întinse pe uscător într-un anumit fel, cărţile în bibliotecă aranjate după mărime, etc. Din fericire nu prea am timp să menţin eu ordinea asta, dar când sunt acasă şi am timp liber mă apuc şi pun toate lucrurile aşa cum îmi place mie.
Urăsc hainele elegante şi nu îmi place să mă machiez. Nu ştiu de ce am problema asta, deoarece lumea mi-a zis că îmi stă bine când sunt îmbrăcată mai elegant, iar fetele de obicei vor să facă tot posibilul să arate cât mai bine. Pur şi simplu nu mă simt bine pe tocuri, sau dacă am ceva pantaloni sau o rochie pe mine. Mi se pare exagerat, mi se pare o dovadă de superficialitate să te îmbraci în fiecare zi elegant. Cu greu iau pe mine o rochie când merg la nunţi, şi hai să zicem că la alea le înţeleg rostul, dar în rest....nu prea.
Mă tem de şoareci. Nu pot să îmi dau seama de ce mă tem de ei. De când am fost mică am crescut doi hamsteri şi am văzut cât de nevinovaţi sunt, dar pur şi simplu când văd un şoricel, oricât de mic, mi se opreşte inima :)) Şi apoi el săracu, nici nu ştie încotro să fugă când mă vede. Dar asta e, mă tem de ei. Aaaa, şi de păianjeni. But that's another story.

Aş mai avea nişte defecte, dar m-am cam plictisit acuma să le înşiruiesc...poate cu altă ocazie :D

Licenţa

Mă stresează licenţa asta...încă nu ştiu ce sa fac...mă gândesc sa discut despre limbajul dramatic în operele lui Marin Sorescu, dar nu sunt sigură că e cea mai bună alegere. Îmi place mult filozofia şi literatura. Aş face o combinaţie. Aş putea scrie despre Blaga, despre Sărmanul Dionis sau despre Ultima noapte a lui Camil Petrescu.

Totuşi, Iona mă atrage în mod special. Ideea în sine. Omul ajuns singur în faţa gândurilor sale, fără factori ce să îi perturbe liniştea, fără vreun om care să îl ajute să îşi facă ordine în gânduri, alege să vorbească cu sine însuşi pentru a-şi menţine mintea lucidă...şi, după ce gândurile i se amestecă în cap, şi uneori devine coleric, alteori mulţumit sau fericit, ajunge la momentul exhaustiv. Se sinucide.
E o operă cu o tematică Bibilică, deci aş putea aborda şi mitul biblic. Tematica este şi filozofică, iar Sorescu este un scriitor cu o opera vastă şi interesantă. Îmi place, îmi place :P
Dar, mă mai bate gândul sa îl studiez pe Mircea Cărtărescu...

Offf...se vede că sunt nehotărâtă. Sper să mă decid în timp util.

Jurnalul lui Dracula

Nu am mai mers la teatru de vreo patru ani, dar duminica trecută am decis că trebuie să merg. Am intrat în sală şi am presimţit ca îmi va plăcea. Nu văzusem de mult timp atâţia oameni culţi la un loc, iar atmosfera era călduroasă. Oamenii îşi zâmbeau şi se salutau cu "bună ziua". Discutau despre ultimele cărţi citite, despre momentele frumoase din timpul orelor de curs, despre ultimele apariţii în domeniul literaturii, despre orice domeniu vă imaginaţi că este în legătură cu cultura.

Jurnalul lui Dracula m-a impresionat în mod deosebit. Pe lângă faptul că am fost surprinsă să aflu că unul dintre personajele principale este interpretat de o fostă colegă de clasă din generală, am fost plăcut surprinsă să aflu că în ziua de azi se joacă teatru numai din dragoste. Actorii au primit o sumă infimă pentru rolul lor, dar au jucat din tot sufletul. La fel sunt plătiţi toţi actorii - puţin şi nerentabil. Lucrează mult, riscă mult, arată mult din propriile suflete, şi nu primesc laudele adecvate.
Oricum, opera aceasta a fost interpretată într-o maniera specială. S-au prezentat o mulţime de caractere şi replici complexe. Decorul a fost minunat. Un spaţiu semi obscur, cu pereţi de catifea, albi şi cu mici gaurele în ei. Contrastul dintre alb şi negru te ducea cu gândul la un echilibru, la o siguranţă a regizorilor, a scenariştilor şi a actorilor. Am fost sigură ca voi vedea ceva impresionant. Dracula a fost interpretat de un actor foarte bun. A stat pe scena aia timp de două ore, fără pauză, fără o clipă de intimitate şi cel mai important, fără greşeală. Ne-a arătat un Dracula inteligent, chipeş, crud dar pasional...Povestea în sine a fost marcantă şi sunt mândră că am luat parte la premiera acelui eveniment.

Ca şi consecinţă a acestui fapt am decis să reîncep să merg la teatru. Se joacă Hamlet, Bărbierul din Sevilla...opere care cu siguranţă îmi vor da fiori şi mă vor lăsa cu amintiri plăcute.

A plouat de jos în sus

Nu îmi prea plac maşinile, dar iubesc mersul pe jos. Nu îmi prea plac umbrelele, dar iubesc ploaia. Ce putea face un om ca mine într-o zi ca asta? Să o ia pe jos, bineînţeles. Ploua mult şi puternic, dar eu mă bucuram de atmosferă. Oameni grăbiţi, îngânduraţi, umbrele, maşini în viteză, tot tacâmul.
Şi în timp ce mergeam eu cu relaxarea-n cap ( :P ), ma trezesc că o maşină vine în viteză, intră în băltoacă şi mă udă din cap până-n picioare. Auleeeo, dacă aveam o piatră la îndemână cred că îi spărgeam luneta. Dar m-am calmat şi am început să râd. Mă gândeam că am păţit-o exact ca şi rataţii ăia din filmele americane.
Ehhh...se mai întâmplă. La ce te poţi aştepta de la societatea de azi?

O ţigancă rulz

Cred că era beată la cum a dansat, dar se ţinea tare pe picioare si se mişca fără reţineri. Din clădirea de alături se auzeau nişte acorduri de muzică populară şi din când în când nişte urlete în stil tradiţional maramureşenesc. Ea dansa în mijlocul străzii, fără inhibiţii şi se simţea bine. Nu o interesa de ce se întâmplă şi de cum se uitau oamenii la ea. Mi-a făcut poftă. M-aş fi alăturat ei, dar ce să fac...eu sunt normală şi din păcate mă interesează de privirile altora. Aşa ceva nu se cuvine să faci pe stradă.

La mine la facultă'

Dăm examene, ţinem cursuri, ne pregătim de licenţă. Hai să luptăm să avem note cât mai mari! Dar, ceea ce contează este modul în care luptăm. La facultatea mea se copiază 90% din examene. Sunt 18 fete în grupă şi toate copiem. De ce? Pentru că nu se dau note pe merit. Pentru că profesorii îi au preferaţi pe cei ce scriu frumos pe foaia de examen (nu contează că e scris cuvânt cu cuvânt din curs) şi îi uită repede pe cei ce activează în timpul cursurilor şi iau note mici la examene, din propriile texte.
Şi eu sunt un caz de ăsta. Îmi place mult profilul la care sunt, şi mă pregătesc pentru examen. Învăţ, dar când sunt cu foaia în faţă şi îi văd pe toţi din jurul meu copiind, nu pot să nu fac acelaşi lucru. Profesorii dau note prin comparaţie iar lucrarea mea va fii cu siguranţă mai slabă decât cea a colegei ce a copiat cuvânt cu cuvânt din curs. Aşa că mă aşteaptă o notă mai mică.

Şi uite că sunt anul trei la română-engleză. Mă pregătesc de licenţă (şi asta e de obicei cumpărată, copiată, rezolvată sau cine ştie ce), iar din 18 fete cred că 12 nu ştiu încă să scrie după dictare în limba engleză, sau să citească un text. Nu cunosc operele importante ale scriitorilor importanţi, sau regulile de bază ale morfologiei limbii române.

Ăsta e sistemul de învăţământ din ziua de azi. Fac facultate şi cei mai idioţi şi mai inculţi oameni, iar cei care chiar ar putea să se remarce prin talentul lor într-un anumit lucru, ori sunt forţaţi de împrejurări să trişeze pentru a reuşi, ori rămân în urmă.
Mie mi-ar plăcea să nu se mai copieze, să se facă totul legal. Nu m-aş teme; aş învăţa chiar mai mult şi aş fii cu inima împăcată în ultimul an că sunt pregătită pentru meseria mea. Dar, cred că aşa ceva e imposibil.

Piersicile îmi amintesc de el

Nu m-am mai gândit la el de mult timp. Cred că a trecut un an...

Azi am făcut puţină ordine şi am dat peste o sticluţă goală de parfum. Avea capacul portocaliu, aşa că mi-am dat seama care sticluţă era. Nu o văzusem de vreo doi ani, şi ultima oară când am folosit-o aveam doar 18 ani. Am ridicat capacul şi am mirosit. Brusc, m-a lovit mirosul acela puternic de piersici şi odată cu el, o mulţime de amintiri. Timpul a stat în loc. El iubea acel parfum. Spunea că mi se potriveşte şi că ar trebui să folosesc numai parfumuri cu esenţă de fructe. Deşi nu suport mirosurile dulci, l-am folosit pentru el. Relaţia noastră a durat cât a durat şi parfumul - un an. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea (până acum) şi deşi ştiu că mă mai aşteaptă o mulţime de momente frumoase, unice şi de neuitat, acele momente sunt importante pentru că au fost primele.
El m-a iniţiat în viaţă. Până să fiu cu el, eram doar o puştoaică visătoare care îşi dorea să cucerească cât mai mulţi băieţi, şi să îi pună pe lista celor cu care s-a sărutat.
În fine...e aceeaşi poveste veche...

Ideea e că după ce mi-am amintit momentele trăite alături de el, am avut o tentaţie imensă să deschid calculatorul şi să îi scriu un mail, în care să îi spun tot. Să îi spun tot ce mă deranjează la el. Dar nu pot. Nu are niciun rost. Oamenii nu se schimbă așa de simplu. Chiar dacă prietenii îmi spun să nu mai vorbesc cu el, să nu îi mai răspund, eu nu pot. Nu pot urî un om care a făcut atâtea pentru mine. Mereu va exista un moment în viaţă când mă voi gândi la el, chiar şi când voi fi căsătorită şi voi avea copii. I-am spus încă de pe vremea când eram împreună că nu îl voi uita niciodată şi că atunci când voi sta la 70 de ani în pat, şi mă voi gândi la prima persoană care a însemnat ceva pentru mine, el îmi va apărea în gând.

Gata. Nu mai vreau să scriu despre asta. Am devenit melancolică şi nu e bine. Sunt multe de spus, şi mai bine rămân nespuse. A trecut. Singurul sentiment pe care îl am faţă de el, este acelaşi pe care îl am faţă de orice moment din trecutul meu. Acum am o altă viaţă cu care sunt foarte fericită.

O să încerc să evit piersicile :)

La plimbare cu ea

Mi-am scos prietena la o plimbare, în sfârşit. Nu mai am timp de ea, cum aveam mai demult. Serviciul şi facultatea îmi ocupă întreaga zi şi ajung acasă ruptă. Totuşi, ea nu e supărată pe mine. Mă aşteaptă la fel de veselă şi morăie de fericire când mă vede.
Când am cumpărat-o avea doar 2 luni, era mică şi pufoasă, frumoasă şi veselă. Aveam nevoie de un prieten dezinteresat, și iată că a apărut puiuţul acela de căţel şi hotărând să fie al meu, mi-am schimbat viaţa.
Deja are doi ani. E mult mai mare decât era atunci. Acum o iubesc. Atunci îi iubeam doar aspectul şi o foloseam ca să mă mândresc cu ea când ieşeam pe afară. Acum o iubesc pe ea, aşa cum e. O iubesc pentru că îşi lasă căpuţul în jos când mă vede, pentru că deşi urăşte pisicile, iubeşte pisica pe care o iubesc şi eu, pentru că mă ascultă, pentru că e veselă, pentru că mă face să zâmbesc, pentru că îmi sare în braţe când mă pun jos lângă ea, pentu că o interesează reacţiile mele.... ; am o mie de motive să o iubesc şi voi face tot posibilul să îi ofer un trai minunat, să fie mândră că are un stăpân/prieten ca mine.

Duă cum ziceam, azi am scos-o la plimbare. Afară e soare şi ea a fost în culmea fericirii. Ploaia o deprimă, dar azi nici nu s-a gândit la aşa ceva. E mereu cu coada pe sus, şi deşi îi place să fie în faţa mea când o plimb, se întoarce din când în când la mine, şi se asigură că sunt alături de ea. Când coborâm scările, are grijă să le coboare încet, ca să nu alunec şi să cad. Dacă apare cineva care vrea să o mângâie, se lasă umilă jos şi aşteaptă să fie alintată. E un căţel exemplar şi o ador. De când o am pe ea, înţeleg de ce se spune că un câine este cel mai bun prieten al omului.

Poate că sună ciudat modul în care o descriu. Ştiu că e un câine şi nu o persoană, dar sunt sigură că cei care au un câine, înţeleg despre ce vorbesc.

Blocurile sunt gri.

Voi aţi observat că blocurile sunt gri? Aţi văzut că străzile, gardurile, băncile, copacii, florile, sunt gri? Parcă am trăi într-un peisaj de Bacovia. Vom reveni vreodată la câmpiile cu flori ale lui Alecsandri sau la pădurea verde şi vie a lui Eminescu?

Viaţa în interiorul oraşului e urâtă! Şi iată cum mă plâng eu, care trăiesc într-un oraş mic, în care mai ai şansa să vezi parcuri, alei frumos amenajate, oameni cunoscuţi, sau clădiri vechi.
Dar oare cum se plâng cei care trăiesc în lumea occidentală? O lume în care pe trecerea de pietoni se trece cu zecile, nu câte doi, trei; o lume în care blocurile nu te mai lasă să vezi albastrul cerului, iar maşinile nu te mai lasă să auzi râsetele de copii din puţinele parcuri destinate lor.
Nu îmi place Occidentul. Acolo toţi sunt trişti şi egoişti. Vecinii nu se cunosc între ei; omul leşină în restaurant si cel de alături stă şi se uită fără să facă nimic; buburuzele, greierii sau albinuţele nu mai trăiesc în zonă; în schimb şobolanii, pisicile şi câinii vagabonzi se simt ca acasă. E o lume perfectă pentru oamenii răi. Şi venim noi din urmă, şi ne dorim să fim ca ei; că deh, doar am văzut în filme ce frumos e peisajul!
Să nu credeţi că arunc doar vorbe goale-n vânt. Ma iau şi eu după ce mi s-a povestit, dar e din sursă de încredere, şi de la oameni care nu au fost doar simpli trecători în ţările "civilizate", ci oameni care au trăi şi mai trăiesc acolo.

Mi-ar plăcea să trăiesc în Amintirile lui Creangă.

Am vrut să scriu un roman.

Îmi place mult să scriu. În momentul în care formulezi propoziţii îţi formezi un univers propriu, ai impresia că eşti un pictor care amesteca fiecare literă, până ce pictează un peisaj de idei. Ideile sunt importante; ele sunt cele care ne definesc pe noi ca persoană, care arată ceea ce gândeşti, ceea ce doreşti; fără idei am fii doar nişte corpuri.

Pe mine mă "chinuie" de câţiva ani buni mai multe idei. Mi s-au format în minte tot felul de caractere, locaţii, întâmplări. Am un întreg roman formulat, pe care trebuie doar să îl scriu. Uşor de zis, greu de făcut. Nu am timpul şi liniştea necesară. Ce norocoşi sunt cei care au timp liber sau linişte deplină. Cred că aş scrie neîncetat! Dar m-am resemnat şi am acceptat că până la pensie nu voi avea timp de asa ceva...

Acesta este motivul care m-a împins să fac şi eu un blog. Vreau să am un loc al meu. Nu mă interesează dacă cineva îl va citi sau nu, oricum nu am de gând sa postez aici nimic prea personal. Nu mă interesează părerea altora. Voi avea zile mai bune, sau zile mai rele; voi scrie cu greşeli, sau voi scrie corect; voi iubi sau voi dispreţui; voi fii binedispusă sau tristă; în final, oricum aş fii, acesta este locul în care mă voi descărca.

E gratuit, nu? :P

Azi mi-a zâmbit un copil.

Te plimbi pe stradă şi nu ai cum să nu observi agitaţia, tristeţea oamenilor, importanţa mică pe care o acordăm celor din jurul nostru. Totuşi, eu nu sunt aşa. Eu studiez oamenii. Deşi am un ritm alert de umblat, apuc să îi privesc, chiar şi cu coada ochiului. Uneori mi-i imaginez zâmbind, sau chiar râzând în hohote. Mă ajută să mă gândesc la altceva, nu la ale mele.

Azi s-a întâmplat ceva mai diferit. Un băiat de vreo 5 anişori, cu parul negru şi ochii mari şi negri, s-a uitat atent la mine şi mi-a zâmbit. Nu pot să îmi dau seama de ce, dar avea un zâmbet special. Am înţeles foarte multe despre el, din acel gest. Se vedea că are o viaţă frumoasă, că e fericit şi că se simte protejat la mâna mamei lui. Era liniştit, aşa că s-a gândit să se uite şi la cei din jurul lui şi să le ofere ceva; mie mi-a oferit un zâmbet - sunt o norocoasă.
Dacă ar fii fost să îi dau un nume, i-aş fi zis Răzvan. Ăsta cred eu că i se potrivea. :) (am eu o concepţie cum că fiecărui om i se potriveşte un nume anume şi am obiceiul să îi "botez" pe fiecare după bunul plac)

Răzvan mi-a făcut drumul spre casă mai frumos. Îi mulţumesc.

Oare ce o fii mai important?

Nu pot să înţeleg de ce aleg unii oameni banii. Există atât de multe lucruri frumoase în lumea asta pe care să le alegi, de care să te bucuri şi pe care să le creezi. Da, am o meserie grea din care se câştiga puţin, dar sunt fericită şi mulţumită că fac ceea ce îmi place.
Ajung acasă de la servici, fără prea mulţi bani, şi fără haine de marcă, dar sunt atât de mulţumită de ziua ce a trecut! În momentul acela, mă gândesc că şi individul care se plimbă toată ziua într-un Jeep şi e îmbrăcat în haine originale, stă la fel ca mine, în pat, rupt şi stresat şi îşi numără banii (metaforic vorbind). Poate o fii având şi el alte gânduri, în afară de număratul banilor (la propriu), dar cu siguranţă gândurile duc înspre partea materială a vieţii. Oamenii ăştia îşi uită principiile, îşi uită visele din copilărie, când sufletul le era curat şi îşi doreau ceva neinteresat, când îşi doreau acel lucru pur şi simplu pentru că le plăcea.

În fine...mi-e milă de societatea în care trăim, de modernizarea asta excesivă în care toţi se luptă să aibă o casă cât mai mare şi mai original amenajată, o maşină cât mai scumpă, şi o garderobă cât mai "săritoare în ochi".
Uităm să lăsăm superficialitatea de-o parte, să ne gândim cu adevărat la cei din jurul nostru, să facem ceea ce ne place, şi ne lăsăm conduşi de fenomenul de turmă, un fenomen care ne obligă să facem tot posibilul să ieşim cât mai mult în evidenţă în faţa ciobanului.

Suntem o societate construită din prefabricate!